Războiul pentru Ierusalim s-a mutat la București

În ziarul Haaretz, una dintre cele mai importante publicații din Israel, a apărut ieri un articol intitulat: ”Nesocotind Uniunea Europeană, România propune mutarea ambasadei sale la Ierusalim”. De altfel, știrea apare peste tot în presa din Israel în mai multe limbi.

Atâta doar că România este ”bicefală”. În ultimele două decenii, guvernul și președintele au tras de prea multe ori în direcții diferite, blocând politica externă a României, dacă nu compromițând-o cu totul. De aceea entuziasmul presei israeliene este, din păcate, puțin prea grăbit.

Cu două zile în urmă, Guvernul României a avut o reacție care iese din tradiția low profile a diplomației românești și care asumă, cu un curaj rarissim, o poziție foarte bine întemeiată pe multiple planuri, propunând mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. Așa cum se știe, liderul PSD Liviu Dragnea a prezentat personal această decizie, joi seara, în cursul unui interviu la Antena 3.

Cu siguranță că acest gest desfide politica oficială a UE, care nu doar că nu aprobase inițiativa președintelui Donald Trump de a muta ambasada SUA la Ierusalim, dar, în mod regretabil, susținuse rezoluția ONU de condamnare a poziției americane. Așa cum scriam cu ocazia aceea, Europa de Vest și America în versiunea ei liberală, nu par să mai aibă, dincolo de discursul ”corect politic”,  nicio înțelegere reală pentru atașamentul pe care evreii îl manifestă față de statul Israel. Situația depășește cu mult conjunctura politică a momentului, descriind un decalaj de perspective care s-a adâncit tot mai mult în ultima jumătate de secol. În general, democrațiile Vestului par tot mai puțin sensibile la transmisiunea tradiției și la consistența firului istoric, iar, în particular, la existența unui stat evreu privit în termenii identității sale ireductibile.

Nu e o întâmplare că politicienii care s-au exprimat în termeni categorici împotriva inițiativei americane au fost mai cu seamă oameni crescuți în tradiția politică a stângii, social-democrați sau foști comuniști (în versiune occidentală, firește), liberali în sens american din familia pe care o reprezintă și președintele Macron.

Și nu poate fi o întâmplare că în Europa occidentală antisemitismul revine cu pași tot mai grăbiți, deși nu toată lumea este pregătită să recunoască acest lucru. Ca să ne păstrăm la actualitatea strictă, la Berlin, în chiar capitala Germaniei, un adolescent cu kippah pe cap a fost agresat acum două zile de un alt tânăr care l-a lovit sălbatic cu o curea, strigând  pe un ton insultător "yahudi,” ceea ce înseamnă evreu în arabă. Dar anul trecut, în luna martie, la Paris, Sarah Halimi, o evreică sexagenară, a fost asasinată de un tânăr care a fost auzit spunând că l-a ucis pe ”șeitan”, adică diavolul în arabă. E adevărat că procuratura nu a reținut antisemitismul ca motivație, dar venind în întâmpinarea comunității evreiești tot mai neliniștite, președintele Emmanuel Macron a cerut să fie urmărită și această pistă.

Problema este că opinia publică occidentală, educată insistent să evacueze ”rasismul” din limbaj și din gândire, este înclinată să evite acuzația de antisemitism tocmai pentru că ea se referă la persoane de origine arabă și din familii islamice. Astăzi agresiunile simbolice sau cele fizice,  inclusiv criminale, nu vin din partea ”francezului de souche”, cum se spune, nu vin din partea Frontului Național (”extrema dreaptă”), ci din zona ”populară” a cartierelor islamizate. Or, tocmai acest mod de a-și acoperi ochii și de a-și astupa urechile la acuzația de antisemitism, îi face pe occidentali tot mai insensibili față de problematica evreiască și opaci la revendicarea Ierusalimului.

Revenind, ziarul Haaretz greșește când presupune că România ar avea, așa cum ar fi normal, o politică unitară, căci președintele Iohannis, combătând explicit decizia Guvernului, a expus fără glorie o perfectă poziție de conformitate europeană: ”Președintele României reafirmă faptul că poziția țării noastre față de statutul orașului Ierusalim rămâne conformă cu cea stabilită prin rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU și Adunării Generale ONU în materie”. Totuși Președintele trece prea ușor cu vederea că, la ONU, delegatul României s-a abținut și prin urmare nu e de la sine înțeles de ce poziția României ar trebui ”să rămână conformă”.

Nu ignorăm că aceste diferențe de poziție au și resorturi de politică internă care nu pot fi lăsate deoparte, dar, dacă rămânem la tema principală, președintele Iohannis ratează ocazia de a susține un moment de emancipare a diplomației românești și de a o extrage din zona de indistincție și insignifianță.