Războiul generației mele

Toate războaiele de până acum din Europa, chiar dacă ne erau contemporane, cel din fosta Iugoslavie, de pildă, erau la o distanță mai mare, dacă nu una strict geografică, sigur la o distanță geopolitică mai mare de noi. Ca ființe umane, da, ar fi trebuit să ne afecteze moralmente, totuși Bosnia, Kosovo, Sarajevo, Dubrovnik, Srebrenica... păreau niște toponime de pe un alt continent, nu ne influențau viața și libertatea. 

Alte măceluri țineau de trecut. Al Doilea Război Mondial intersectase „meridianul românesc”, îi suportăm consecințele până azi, pentru că a conservat pentru decenii divizarea Europei, dar era războiul lor, al celor ce ne-au precedat, al părinților și buneilor noștri. Noi l-am cunoscut din poveștile lor, din cărți sau din filme, cele sovietice mai ales, din abundență. 

Agresiunea lui Putin în Cecenia, din 1999, care l-a ajutat să-și întărească autoritatea, să capete legitimitate în ochii rușilor umiliți de înfrângerea din primul război cecen (1994-1996), declanșat pe vremea lui Elțîn, se desfășura la ei, în împărăția lor scăpătată. Micul război împotriva Georgiei, din august 2008, când tancurile rusești ajunseseră la câțiva kilometri de Tbilisi, se afla la fel, dincolo de orizontul vizibil, ne despărțea Marea Neagră. 

Moldovenii pot alege, ucrainenii nu 

De data aceasta e altfel, miza s-a schimbat. În primele zile ale invaziei rusești se vorbea despre distrugerea Ucrainei și iminenta anexare a Republicii Moldova, prin joncțiune cu Transnistria separatistă sau dinspre sudul Basarabiei, prin trupe de desant debarcate în regiunea Odessa.

La 24 februarie 2022 ne-am transferat într-un coșmar din care nu reușeam să ne trezim, mulți își făceau bagajele și chiar au trecut Prutul sau și-au luat măsuri pentru a-și salva fiii de încorporare. Avem viu în memorie „masacrul inocenților”, după cum și-a intitulat regizorul basarabean Victor Bucătaru tulburătorul documentar filmat pe linia frontului moldo-rus de la Nistru, din vara lui 1992, și nu vrem să mai trecem prin același dezastru. Moldovenii pot alege, ucrainenii, din nefericire, nu. 

Azi, după circa 500 de zile de război, se vorbește despre victoria sigură a Ucrainei, care a reușit să-și păstreze ființa națională, și se vehiculează posibilitatea căderii regimului Putin (eventual, ca urmare a unei rebeliuni interne) și chiar despre dezmembrarea Rusiei. 

După summit-ul de la Vilnius din 11-12 iulie a.c., dezamăgitor pentru speranțele Ucrainei de aderare la NATO, a apărut pe piața teoriilor conspirației narațiunea unei „politici de balans” pe care Statele Unite ar întreprinde-o menajând Rusia, temându-se de vidul de putere pe care l-ar aduce o implozie accelerată a „imperiului răului”. Se fac comentarii despre o posibilă expansiune a Chinei în imensul „loc viran rusesc”, sunt invocate considerente legate de alegerile prezidențiale americane din 2024, care ar influența ritmul și natura deciziilor legate de susținerea Ucrainei împotriva Rusiei lui Putin. Pe de altă parte, primirea Ucrainei în NATO, acum, ar însemna război între NATO și Rusia, pe care, evident, nimeni nu-l dorește: o fiară rănită e cu atât mai periculoasă cu cât stă cu degetul pe butonul apocalipsei nucleare.

Singurătatea luptătorului

Cândva, mai mulți ani în urmă, în ianuarie 1994, am scris un articol, „Singurătatea luptătorului”, sub impresia morții (nici până azi elucidată) a lui Zviad Gamsakhurdia, primul președinte al Georgiei independente – fost disident antisovietic, fondator al grupului „Helsinki” pentru apărarea drepturilor omului. A fost de asemenea un eminent scriitor și traducător din T. S. Eliot, William Shakespeare, Charles Baudelaire, Oscar Wilde. 

Fusese ales președinte cu peste 80% din voturi. Rușii făcuseră totul ca să-l detroneze, să-l așeze în locul lui pe Șevarnadze, fostul ministru de Externe al lui Gorbaciov. Părăsit de colaboratorii săi apropiați, o densă rețea de urzeli și interese s-a țesut pentru înlăturarea lui Gamsakhurdia: KGB-ul, mafia locală, cu relații strânse pe întinsul împărăției ex-sovietice, felurite clanuri rivale. Se va fi simțit răzbunată cumva și o anumită parte a intelighenției georgiene, atașată „marii culturi ruse”, deranjată de stilul autoritar de conducere al președintelui dispărut, dar mai degrabă alarmată de schimbarea ierarhiilor valorice pe care le aducea afirmarea independenței Georgiei și consacrarea conexiunilor cu Occidentul. 

Acum, iată, Mihail Saakașvili – un alt fost președinte georgian, faimos pentru opțiunea sa prooccidentală și lupta anticorupție – s-ar putea să repete soarta lui Gamsakhurdia, dacă nu va ieși cât mai curând din închisoarea în care este ținut prin voia actualelor autorități „pro-europene” de la Tbilisi, tot mai obediente în fața Moscovei. 

Scriind acel articol, „Singurătatea luptătorului”, sub impresia dispariției tragice a lui Gamsakhurdia, mă gândisem la luptătorii anticomuniști din munții României, care au rezistat până la mijlocul anilor ’60 cu arma în mână în fața trupelor securității. Mă gândisem la toți cei care au îmbrățișat în Est o cauză fără izbândă, știind că jocurile s-au făcut în altă parte, în cabinete capitonate, sub candelabre de preț, iar ei, ca indivizi, ca națiune, nu contează la masa la care „cei mari” își negociază interesele. 

Curajul lui Zelenski

După 30 de ani de la evenimentele dramatice din Georgia, lecțiile istoriei par să fie mai bine însușite. Volodomir Zelenski, președintele Ucrainei, ar fi putut fi un alt Gamsakhurdia, însă țara sa, din fericire, s-a dovedit mult mai unită și mai robustă în fața invaziei rusești decât Georgia, care pierdea în războiul cu separatiștii din Abhazia, din 1992-1993, susținuți de Moscova. Pentru Ucraina sprijinul occidental e o certitudine la care fostul lider gruzin ar fi putut doar visa. 

Zelenski nu a plecat, deși i s-a propus să-și salveze viața, în plin atac al rușilor asupra Kievului. A îmbrățișat, la rândul său, postura disperată a luptătorului covârșit de un inamic mai puternic, dar n-a mai fost singur. Curajul său a legitimat dreptul ucrainenilor și al tuturor est-europenilor la o viață liberă, obligând Occidentul să condamne „politica sferelor de influență” nu doar în declarații, dar și cu argumente de tip „Javelin”, „Himers”, „Leopard”, „Abrahams”, „Bradley”, cu elicoptere și, probabil, cu avioane F16, și cu rachete de bătaie lungă...

Războiul continuă și e foarte aproape de noi. Cât va mai dura, cum va arăta sfârșitul lui? Va fi o pace durabilă, cu garanții de securitate pentru Ucraina, pentru Republica Moldova, sau doar un armistițiu între două confruntări devastatoare, pentru că Rusia nu renunță, își joacă șansele de a rămâne un hegemon în această parte a lumii... Nu știm, ne vor spune istoricii viitorului. Noi ne trăim războiul aici și acum. Nu există o altă realitate.