România și R. Moldova: lașitate sau curaj camuflat?

Diplomația de la București a avut nevoie de o zi întreagă pentru a-și formula poziția față de exploziile succesive din Transnistria. Luni seara au fost înregistrate primele deflagrații la așa-zisul minister al Securității de la Tiraspol, iar marți la prima oră au fost aruncare în aer două turnuri de comunicații aflate în Transnistria, dar la 50 de kilometri de Chișinău.

În plus, tot marți, Ministerul Apărării de la București a fost nevoit să dezmintă informațiile false apărute în publicații rusești care susțineau că Armata României ar avea militari în R. Moldova și că România ar intenționa să atace Transnistria cu sprijinul NATO, pentru ca apoi să anexeze R. Moldova.

Nu e clar dacă aceste dezinformări fac parte din aceeași strategie de intimidare a Republicii Moldova sau dacă sunt parte a planului anunțat săptămâna trecută de generalul rus Rustam Minekaev, comandant adjunct al Districtului Militar Central al Rusiei, care menționa printre obiectivele armatei ruse „crearea unui coridor terestru către Crimeea și ieșire la Transnistria”.

În orice caz, primul ministru Nicolae Ciucă, nu a spus nimic despre prologul transnistrean nici înainte, nici după vizita de la Kiev, unde a fost primit de președintele ucrainean și unde au discutat, probabil, inclusiv posibila extindere a invaziei rusești spre Gurile Dunării, o țintă istorică a Moscovei.

Diplomația română a explicat marți seara într-o depeșă de presă că „a luat notă cu preocupare de cele câteva incidente înregistrate recent, în circumstanțe încă neclare, în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Ministerul român de Externe mai „ exprimă sprijinul deplin pentru apelul la calm și responsabilitate al Președintelui Republicii Moldova” și insistă că „încercările de escaladare artificială, nejustificată a tensiunilor nu contribuie la menținerea unui climat predictibil”.

Prin comparație, Ministerul de Externe de la Paris e mult mai tranșant și mai clar. Franţa susţine Republica Moldova în faţa „riscurilor de destabilizare", a declarat marţi ministrul de externe francez Jean-Yves Le Drian, care a vorbit și despre „deplinul sprijin al Franţei pentru stabilitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova în faţa riscurilor de destabilizare al căror obiect poate fi”.

Pe scurt, România „sprijină deplin” „apelul la calm și responsabilitate” făcut de Maia Sandu, pe când Franța „sprijină deplin” R. Moldova în fața riscurilor de destabilizare și „consecințelor războiului din Ucraina”.

Diferența de retorică nu ține doar de geografie sau de cultură, ci și de capacitatea asumării unor principii, de respectarea lor și de curajul de a le pune în practică. România pare să se menajeze aproape ostentativ în fața dramelor din Ucraina, în vreme ce ucrainenii îi mulțumesc Bucureștiului cu anticipație pentru tancurile pe care speră că le vor primi din România. Premierul-general spune, însă, că guvernul va lua o decizie în acest sens după ce va fi modificatăLegea privind împrospătarea rezervelor destinate apărării naționale.

Din declarațiile făcute săptămâna trecută la București de ministrul ucrainean de Externe Dmitro Kuleba ar rezulta însă că România ajută din greu Ucraina inclusiv militar, dar că Bucureștiul se teme să vorbească despre acest sprijin. România a avut „o politica inteligentă”, „restul puteți interpreta”, a declarat Kuleba, adăugând că „armelor, ca și banilor, le place liniștea și nu comentăm legat de ceea ce primim și de unde, dacă nu există un anunț oficial în legatură cu acest lucru”.

Așadar, România ajută Ucraina, dar o face pe ascuns. De teama Rusiei? Cu gândul să stea în două luntrii, că cine știe la ce-ar putea ajuta? Să nu știe românii, fiindcă urmează alegeri importante în 2024? Se întâmplă același lucru în raporturile Bucureștiului cu Chișinăul? România le promite celor de peste Prut sprijin, dar nu-și asumă declarații publice puternice în favoarea lor? E lașitate sau curaj camuflat? Și care e explicația acestei tactici glisante? E un calcul matematic, există o strategie cu mai multe mutări gândite dinainte ca în marile partide de șah? Sau e o improvizație?