România şi criza CEDO

În 25 ianuarie primul ministru britanic David Cameron a rostit la Strasbourg un discurs în care a avertizat asupra riscului ca inflaţia de cauze mărunte aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului sa discrediteze instanţa şi în final să-i compromită chiar rolul nobil pentru care a fost instituită. Dacă în primii 40 de ani ai existenţei sale CEDO a primit 45.000 de mii de plângeri, numai în 2010 au fost înregistrate 61.300 de cazuri. CEDO ar trebui, a spus în concluzie David Cameron, să se “concentreze asupra celor mai serioase încălcări ale drepturilor omului şi nu să-şi compromită reputaţia controlând decizii naţionale care nu au nevoie de verificare”. Primul ministru nu a făcut atunci propuneri precise de reformă, dar a insistat asupra trei aspecte: eficienţa Curţii, perfecţionarea procedurii de numire a judecătorilor şi cu deosebire consolidarea subsidiarităţii.

Între timp propunerile de reformă ale britanicilor au fost publicate. Într-un proiect de Declaraţie, supus dezbaterii, se propune un mecanism prin care cele mai multe plângeri să nu mai ajungă la Strasbourg şi să fie soluţionate de instanţele naţionale (subsidiaritate). În acest scop statele membre ar trebui să creeze, dacă nu au făcut-o până acum, o instituţie naţională independentă însărcinată cu respectarea drepturilor omului şi să instituie o nouă cale de recurs intern, dedicată situaţiilor de încălcare a drepturilor omului. Instanţele naţionale ar urma să ceară avizul CEDO în cazurile specifice de încălcare a drepturilor omului, dar fără să fie constrânse să aplice ad litteram recomandarea. În fine, în cazurile în care a fost cerut avizul CEDO, reclamantul nu va mai putea face apel la Curte.

Au urmat nenumărate reacţii critice, Marea Britanie fiind acuzată că doreşte în fapt să restrângă prerogativele CEDO ca reacţie la sentinţele care au fost pronunţate recent împotriva sa. Marea Britanie a fost condamnată în 2010 din cauza refuzului de a acorda deţinuţilor dreptul de vot, iar în ianuarie anul acesta CEDO a interzis Marii Britanii expulzarea în Iordania a lui Abou Qatada, un terorist legat de reţeaua Al Qaeda.

Nici Guvernul francez însă nu a fost scutit de sentinţe incomode şi de aceea în anumite medii favorabile administraţiei de dreapta se vorbeşte de-a dreptul despre “dictatul” CEDO. Un diplomat francez a declarat pentru Le Figaro, sub anonimat, că instanţa de la Strasbourg începe să pună în discuţie democraţia însăşi, căci în principiu “Parlamentul este acela care votează legile şi nu cade în sarcina unor judecători veniţi de nu ştiu unde să tranşeze problemele noastre naţionale”. Unii francezi (dar şi alţi cetăţeni europeni din ţările mai conservatoare) se tem că CEDO va pune în discuţie însuşi codul civil al lui Napoleon, impunând căsătoriile homosexuale.

Fostul preşedinte al CEDO, Jean-Paul Costa, a explicat însă că instanţa de la Strasbourg a evitat totuşi în ultimii ani să se pronunţe în probleme foarte controversate cum ar fi euthanasia sau adopţia de către cuplurile de homosexuali, deoarece nu există încă în Europa “o poziţie cvasi-unanimă”. CEDO a condamnat totuşi Franţa pentru refuzul autorităţilor de a schimba identitatea unui transsexual în actele de stare civilă.

Cu toate că Marea Britanie, care propune la Conferinţa de la Brighton reforme substanţiale, pare să fie într-un conflict cu instanţa de la Strasbourg, fiind animată de motivaţii mai puţin transparente, s-a remarcat că argumentaţia britanicilor privind reformarea CEDO e în bună măsură îndreptăţită. Curtea este fără îndoială suprasolicitată şi dacă lucrurile vor continua în acest ritm, ea nu va reuşi niciodată să judece toate plângerile aflate pe rolul său. De altfel, subiectul acesta este discutat de mai mulţi ani şi a dus la decizii care privesc direct şi România. În 2010 CEDO a dat României un termen de 18 luni ca să clarifice şi să unifice legislaţia şi practicile administrative referitoare la restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist. Erau prea multe plângeri numai din România şi în plus erau prea multe cazuri de acelaşi fel.

Guvernul de la Bucreşti nu contestă autoritatea CEDO dar nu îi înţelege spiritul

Totuşi, dezbaterile de la Brighton par foarte străine pentru societatea românească, în care o controversă cu privire la CEDO pare improbabilă. Guvernul, ca toate guvernele post-revoluţionare, este mai curând timorat de instanţele europene, iar cetăţenii văd în CEDO o ultimă cale de salvare personală, o instanţă extrem de preţioasă pe care ar dori-o cât mai puternică şi mai cuprinzătoare. Foarte mulţi cetăţeni români au reuşit să-şi redobândească proprietăţile furate de comunişti sau să obţină o despăgubire oarecare abia după o plângere la CEDO şi mulţi alţii au în vedere o plângere la instanţa de la Strasbourg în nenumărate alte situaţii.

Cu toate acestea, relaţia cu CEDO pare să fie subtil pervertită. Recent guvernul Ungureanu a propus un proiect de lege care limitează despăgubirile pentru foştii proprietari la 15% din valoarea lor de piaţă, sumă plătibilă în 15 ani de zile, ceea ce ar însemna de fapt nici 10% (vezi demonstraţia economistului Călin Isar). Guvernul invocând necesitatea imperioasă de a răspunde favorabil şi la termen unei decizii CEDO, refuză în realitate să mai restituie porprietăţile. Este exact invers decât ceruse CEDO: cu alibiul crizei şi al urgenţei, guvernul procedează la fel ca administraţiile din trecut care au prilejuit valul de plângeri la CEDO. Paradoxal, fără decizia CEDO din 2010 care a stopat procesele, întrucât deveniseră prea numeroase, proprietarii ar fi avut perspective mai bune.

Se vede încă o dată că asistăm la o criză chiar mai profundă a instituţiilor europene. Europa a încorporat în ultimii ani, fără să-şi dea seama, două perspective complet diferite. Pe de o pare sunt ţările cu tradiţie democratică, ţări care pretind de la partenerii lor, cu deplină sau parţială îndreptăţire, să li se acorde totală încredere (ca Mare Britanie care invocă Magna Carta ca document fondator al drepturilor omului), iar pe de alta ţările din est ca România care recunosc fără rezerve autoritatea CEDO dar îi pervertesc deciziile, transformându-le în contrariul lor.