România-Franţa sub pericol terorist

Chiar dacă poliţia germană n-ar fi avertizat în legătură cu pericolul unui atentat terorist planând asupra meciului de fotbal România-Franţa, din deschiderea campionatului european, subiectul jihadismului dezlănţuit ar fi dat în clocot iar, după dispariţia unui avion egiptean.

Decolat la Paris cu destinaţia Cairo şi 66 de oameni la bord, în majoritatea lor egipteni şi francezi, avionul societăţii EgyptAir de tip Airbus A320 părea, joi dimineaţa, să fi explodat în aer, în timpul nopţii, după ce depăşise insulele elene şi intrase în spaţiul aerian egiptean.

Catastrofa a iscat instantaneu reminiscenţe şi asociaţii dintre cele mai dureroase legate, bunăoară, de aruncarea în aer, în octombrie trecut, de către teroriştii „Statului islamic”, a unui avion de pasageri rusesc, decolat în Egipt, cu 224 de oameni la bord.

Dacă se confirnă că avionul egiptean a căzut pradă genocidalului modus operandi al terorismului islamist marca al Quaida şi Statul islamic, reţele ai căror lideri exultă în tactica lovitului în „ţinte moi”, în speţă în exterminarea nediscriminată de civili, se pune acut, din nou, marea problemă. Cea a securităţii în era terorismului islamist.

Paie pe focul dezbaterii pune aprecierea, oarecum uimitoare, fiindcă a apărut într-un ziar de mare tiraj ca Bild şi aparţine poliţiei federale germane, iar nu serviciilor secrete franceze ori SIE, cu privire la primejdia unui atentat îndreptat împotriva meciului România-Franţa.

Se cere subliniat din capul locului un fapt. În vizorul teroriştilor sunt mai degrabă ţări ca Franţa sau Egiptul, decât România sau alte state central şi esteuropene, chiar dacă implicarea curajoasă şi utilă a trupelor române în operaţiuni antiteroriste din Orientul Mijlociu n-a trecut neobservată.

Căci autorităţile de la Paris şi Cairo au adoptat în ultimele luni şi ani măsuri extrem de dure şi, în parte, foarte eficiente, împotriva terorismului de extracţie islamică. Nu atât trecutul colonial al Franţei, ori istoria dictaturii militare egiptene inflamează în cel mai înalt grad pasiunile teroriste, cât implicarea oficialităţilor celor două ţări în combaterea manu militari a expansiunii islamiştilor de epocă de piatră în Magreb şi aiurea. De pildă în Mali, în restul teritoriilor din nordul Africii, precum şi în Siria şi Irak.

Dar e evident că prezenţa unor români în proximitatea unor spaţii selectate pentru un măcel de proporţii nu i-ar descuraja defel pe teroriştii islamişti să-l săvârşească. Dimpotrivă, e notoriu că românii au căzut victime multora dintre cele mai sângeroase atentate teroriste islamiste comise în vest în ultimul deceniu şi jumătate. Nu mai puţin de cincisprezece au fost aruncaţi în aer doar la Madrid, în 2004.

Conform poliţiei federale germane, BKA, nu doar partida fotbaliştilor români cu adversarii lor francezi din deschiderea campionatului european e ameninţată în mod special, ci şi finala. În vizor ar fi toate echipele de fotbal ale „ţărilor cruciaţilor”, după cum numesc islamiştii extremişti statele apusene. Toate acestea contracarează stăruitoarele eforturi ale oficialilor francezi de a risipi îndoielile cu privire la competenţa şi abilitatea lor de a garanta securitatea campionatului de fotbal.

Că reţelele islamiste au capacitatea de a declanşa masacre teroriste în metropolele occidentale s-a reconfirmat recent şi în repetate rânduri la Bruxelles şi la Paris, oraşul din care a decolat şi dispărutul avion al societăţii EgyptAir.

Această capacitate n-a scăzut, ci a sporit sensibil în urma luării cu asalt a frontierelor europene de către sute de mii de refugiaţi orientali. Între migranţi s-au amestecat şi zeci sau poate sute de combatanţi ai reţelelor teroriste islamiste, care au infiltrat statele apusene, după cum, într-un târziu, au confirmat, între altele, autorităţile germane.

Concomitent, fotbalul pare să-i excite şi să-i enerveze în mod deosebit pe islamişti. La câteva zile după masacrul de la Bataclan, în timpul căruia s-au detonat bombe şi la Stade de France, în timp ce pe stadion se derula meciul amical Franţa-Germania, autorităţile nemţeşti dispuneau suspendarea, la Hanovra, a unui meci amical între Republica Federală şi Olanda.

Dincolo de aspectele terorismului islamist care, din raţiuni obscure, le pot părea unora spectaculoase, rămâne de analizat fondul unei chestiuni încă neclarificate definitiv. În cauză e eficacitatea operaţiunilor antiteroriste ale serviciilor secrete europene în funcţie de raportul dintre măsurile de securitate, pe de o parte, şi libertatea societăţilor deschise, drepturile omului şi legislaţiile în vigoare, pe de alta.

Sigur, truismul potrivit căruia nu poate exista o securitate absolută continuă să fie valabil. Iar drepturile omului sunt sfinte, desigur. Extremiştii, mişcările şi regimurile totalitare, dictatoriale sau autoritare le detestă şi le combat crâncen, de vreme ce e clar că libertăţile sunt, în esenţă, drepturi. Suspendarea lor în vest, astfel încât să se împiedice bunăoară ca un musulman cu relaţii extremiste să lucreze în zone foarte sensibile, precum centralele nucleare sau aeroporturile, ridică probleme nu în ultimul rând morale, politice şi juridice majore.

Morale, pentru că implică neajunsul prigonirii unor oameni potenţial nevinovaţi. Politice, pentru că exacerbează pasiunile într-o atmosferă oricum atât de toxică, încât, s-a extins pretutindeni un populism tot mai agresiv, Austria ar putea alege primul extremist de dreapta în funcţia de preşedinte, iar şeful statului american riscă, aşa cum releva recent Sylvie Kaufman, în New York Times, să fie, vai, ultimul şef al Casei Albe care să conducă un vest integral democratic.

În fine, juridice. Pentru că, în accepţia lor clasică, drepturile omului pot fi, vremelnic, puse în paranteză de o stare de necesitate şi de raţiuni supreme, precum salvgardarea păcii şi securităţii. Pare că, dincolo de starea de urgenţă proclamată şi menţinută în Franţa, societăţile deschise n-au făcut uz până acum, în mod suficient, de această posibilitate. Cum n-au făcut uz de o serie întreagă de măsuri suplimentare, ce-i drept costisitoare, dar eficiente.

E poate vremea s-o facă. Şi să sperăm că nu e prea târziu.