România cu spatele la zid

După prima parte a reuniunii de ieri de la Bruxelles, la care au participat toţi cei 27 de membri ai UE, Preşedintele, Traian Băsescu, a părut mulţumit că aranjamentul privind sistemul bancar va asigura României în viitorul imediat un flux suficient de capitaluri. "Atât autoritatea bancară europeană, a spus Preşedintele, Traian Băsescu, cât şi Banca Naţională a României, supraveghează subsidiarele băncilor străine de pe piaţa românească. Orice încercare de diminuare a fluxurilor de capital este imediat semnalată şi se iau măsuri ca banca mamă să menţină fluxul de capital (...) Există un prag sub care nu au voie să coboare fluxul de capital de anul acesta", a încheiat şeful statului.

În realitate, nu există garanţii foarte puternice, dar prin declaraţiile lor, oficialii de la Bucureşti caută să prevină evoluţii mai puţin favorabile. Autorităţile sunt îngrijorate că băncile străine, în efortul lor de recapitalizare, şi-ar putea retrage într-un fel sau altul capitalurile, lăsând România fără sursele obişnuite de finanţare. Or, dacă Guvernul nu se va mai putea împrumuta de la băncile din ţară, va trebui să o facă din altă parte la dobânzi mai mari şi va risca astfel să depăşească deficitul convenit cu creditorii oficiali.

Declaraţiile Preşedintelui au dezvăluit de fapt cât de precară este situaţia României care depinde zi de zi de împrumuturi cu dobânzi relativ reduse ca să facă faţă cheltuielilor curente. Orice perturbare pe piaţa de capital ar putea provoca un dezechilibru extrem de grav.

Problema de fond rămâne însă aceea că România este somată de tot ceea ce se întâmplă în Europa şi în lume să împrumute cât mai puţin. Creditul a devenit o sabie cu două tăşuri. Iar România suportă această schimbare dramatică de perspectivă mai greu decât ţările dezvoltate.

Evoluţia uimitoare a civilizaţiei moderne în ultimele sute de ani s-a făcut cu ajutorul creditului, dar România, în ciuda faptului că a fost admisă în UE, suferă de mari decalaje de dezvoltare. Autostrăzi, căi ferate, proiecte energetice, sănătate publică, educaţie, toate vor trebui abandonate sau gândite în alţi termeni, după cum cheltuielile curente vor trebui reduse în continuare, chiar dacă România are în termeni relativi o datorie mult mai mică decât unele ţări bogate occidentale. Ideea după care România trebuie să renunţe la statul social risipitor este o simplă imagine propagandistică de vreme ce această ţară, abia ieşită dintr-o situaţie de pauperitate radicală, nu a cunoscut niciodată beneficiile create de social-democraţia occidentală. România se vede nevoită să renunţe nu la statul social, aşa cum susţine Preşedintele în pană de idei, ci la promisiunea statului social şi la speranţa de a diminua decalajele faţă de societăţile occidentale. Aşadar, dacă Vestul renunţă la ceva ce are, România se vede nevoită să renunţe la ceva ce spera să obţină. Nu e clar ce este mai rău.

Cineva spunea că această criză este totuşi benefică deoarece pune România în gardă, înainte de a junge ca Grecia, într-o situaţie critică, dar s-ar putea spune la fel de bine că România are ghinion din cauză că nu a profitat de avantajele creditului uşor o perioadă mai lungă de timp. (Este adevărat că România nu a profitat nici de oportunităţile pe care le-a avut, dar asta e o problemă diferită).

Aşadar, România fie se resemnează cu sărăcia bine administrată (aici se ascunde adevărata artă a guvernării), fie va căuta cu mai mult curaj politic soluţii de creştere economică.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder