România absurdă, Eugen Ionescu și comicul „disperant”

Proiectul ministrului Sănătății prevedea ca toți angajatorii, de stat sau privați, să fie obligați să suspende contractul de muncă pentru cei nevaccinați. Președintele Klaus Iohannis ar fi fost de acord cu această nouă idee, care i-ar fi obligat, de pildă, pe clienții unui restaurant să prezinte certificatul verde, în vreme ce bucătarul și chelnerii pot veni liniștiți la muncă fără să fie vaccinați. Situația e ilogică și ar putea fi comică, dacă n-ar fi pe cale să devină tragică.

Politica autohtonă a fost mereu dusă la limita absurdului, cu sacrificii inutile, făcute pentru menținerea la putere a unor politicieni mediocrii. Generalul Nicolae Ciucă speră să poată trece iarna cu bine, împăcând și conspiraționismul celor aproape 60% dintre români care nu vor să se vaccineze și nervozitatea celor vaccinați și (in)capacitatea spitalelor de a face față unui nou val al pandemiei.

Istoria ultimului secol ne învață că politicianul român, indiferent de perioada pe care o traversează, de culoarea politică sau de regimul țării, va pune pe primul loc interesul personal, chiar de-ar fi să trimită la moarte sigură oameni nevinovați. Uneori, acești politicieni cinici se aruncă în luptele lor fără să-și dea seama că vor fi și sacificii umane, alteori ei omoară cu bună știință. Ar putea fi și cazul generalului Ciucă, pentru că premierul nu vede că în România au murit deja din cauza epidemiei aproape la fel de mulți oameni ca în al Doilea Război Mondial.

Ion Iliescu face parte din a doua categorie, fiindcă era conștient că-i trimtie la moarte pe toți acei entuziaști care au continuat să stea în stradă și după fuga lui Nicolae Ceaușescu. El este responsabil, cel puțin moral, de moartea celor aproape 900 de oameni și rănirea a peste 2000 de persoane după 22 decembrie 1989. Cu toate acestea, primul președinte al României post-comuniste continuă să fie vedeta zilelor în care România aniversează dramaticele evenimente din decembrie 1989.

Iliescu vorbește și acum despre consens, dialog și negociere, încearcând să se dezvinovățească, cel puțin în fața adepților lui: „Regimul ceaușist a ales confruntarea cu societatea și din această cauză am avut atâtea victime nevinovate în acele zile”. Procurorii care au instrumentat cazul au ajuns însă la alte concluzii și au demonstrat că acum 32 de ani ar fi avut loc o lovitură de stat, prin care grupul lui Iliescu voia să preia puterea, dar să păstreze țara în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Fără o logică imediată, Dosarul Revoluției e mereu întârziat și e posibil ca Ion Iliescu, 92 de ani, să nu mai fie nevoit să dea explicații în fața unui complet de judecători.

Dincolo de tragediile produse, fostul președinte nu se sfiește să ne prezinte concepția lui despre revoluția permanentă, împrumutată de la Troțki și adaptată la nevoia sa de disculpare, așa că insistă asupra faptului că agenda Revoluției din decembrie 1989 nu a fost epuizată și că o revoluție este „un act din perspectiva timpului lung”. În loc să dea explicații despre psihoza teroristă patronată atunci de el pentru a putea prelua puterea și pentru a-i executa pe Ceaușești fără un proces real, Iliescu ține lecții de idelogie politică în fața națiunii.

Nu e singurul aspect absurd al politicii autohtone, care glisează între ridicol și irațional. În Dosarul Colectiv, unde se așteaptă zilele următoare decizia finală, fostul primar de la sectorul 4, aflat în fruntea listei cu vinovați, a fost ales în 2020 primar la sectorul 5, cu toate că instanța îl condamnase cu un an înainte la 8 ani și jumătate de închisoare. Cristian Popescu Piedone este considerat autorul moral al incendiului de la Colectiv din 2015 în urma căruia au murit 64 de tineri ai au fost suferit arsuri grave aproape 200, fiindcă el a dat autorizațiile de funcționare ale Clubului.

În România, politicienii dau periodic foc țării și apoi devin eroi salvatori, ca niște pompieri piromani. Felul în care arată economia, eduația, sănătatea, justiția sunt exemple imediate ale  acestui mod de lucru tradițional. De aceea, primarul din comuna Beleți-Negrești, din Argeș, care a dat recent foc primăriei pe care o păstorește, pare doar subiectul unei glume nereușite. Mai ales că omul a fugit, s-a aruncat cu mașina în parapetul drumului și în cursa lui fără sens a ajuns în apele Argeșului, de unde a fost cules pe jumătate degerat, înainte de a fi arestat. O aventură fără sens. La fel ca cea a Dianei Șoșoacă, senatoarea extremistă care i-a sechestrat pe jurnaliștii italieni și apoi a chemat poliția. Și pentru ca absurdul să fie absolut, polițiștii au făcut pact cu agresoarea și i-au reținut pe jurnaliști, pe care i-au perchiziționat, ca nu cumva să aibă droguri sau arme.

Cum spunea Eugen Ionescu, adesea e imposibil să diferențiezi tragicul de comic: „Comicul fiind intuiția absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nici o ieșire... Spun „disperant“, dar, în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranță” (Eugen Ionescu, Note și contranote, Humanitas, București, 2011, traducere de Ion Pop).

Politica românească se suprapune peste definiția comicului dată de maestrul teatrului absurd, fiindcă totul ajunge să fie aici fără ieșire. O lume întoarsă pe dos, în care deputați și senatori extremiști cară manifestanți în curtea parlamentului, într-un așa zis protest al libertății, în care poliția reține victime, în care marele vinovat al revoluției dă lecții de istorie și în care generalii fără glorie vor să ajungă șefi de stat.