Riscurile sincronizării cu Vestul

S-a spus, după marile proteste din Occident, (”occupy” și ”indignados”) că asistăm la ”sfârșitul evidenței democratice”. E un fel ocolit de a susține că, încetul cu încetul, democrațiile recente își dezvăluie natura oligarhică. Cu mai bine de un an înainte, în epoca marilor proteste pariziene împotriva reformei sistemului de pensii, Marcel Gauchet,  filosof francez simpatizant al stângii socialiste, descrisese mai fără perdea situația ca fiind ”o tranziție de la elită la oligarhie”. Marcel Gauchet remarcase ”o neliniște socială”, generată de faptul că problemele sfârșesc prin a fi dezbătute în cercuri restrânse care nu mai au suficientă legitimitate morală. ”Tactica guvernului, explica Gauchet, constă în a-i zăpăci pe oameni, amestecând datele tehnice cu principiile ”.

Ceea ce se desprinde din toate aceste reflecții este neîncrederea în însuși mecanismul democratic al alternanței la putere, căci, alegerile libere nu ar face nimic altceva decât să reproducă ”oligarhia”.

Ideile acestea, care au înflorit în epoca crizei, exercită o presiune foarte puternică asupra situației românești, în sensul că îi furnizează modele rapide de înțelegere. Liderul social-democraților, Victor Ponta, secondat de reprezentanții unor ONG-uri binecunoscute (Pro Democrația și altele) au prezentat la Bruxelles manifestațiile din Piața Universității ca fiind de tipul ”occupy” sau  ”indignados”, cu alte cuvinte, ca proteste împotriva sistemului însuși și a deficitului democratic.

În primă instanță, strategia avea rostul de a spune colegilor occidentali ceva inteligibil, ceva reductibil la o experiență cunoscută. În al doilea era important pentru USL, preocupat să obțină legitimitate externă, să disocieze protestele recente de revendicările limitate la pensii și la salarii. Mesajul politic central a fost acela că USL nu va rupe contractele României cu creditorii externi și nu va face ceva asemănător guvernului de la Budapesta.

Dar tactica aceasta, reușită până la un punct, e încărcată de riscuri. Dacă protestele din orașele României sunt de tipul ”occupy”, atunci cu siguranță că solidaritatea manifestată de Opoziție nu are nici un sens, iar fraternitatea dintre liderii opoziției politice și protestatarii ”antisistem” cu discursuri nebuloase și sentimentale (proveniți din rândul ONG-urilor) este greșită. Opoziția riscă să adopte o postură civic-contestatară, care îi subminează propriile interese. Dacă se va lăsa pe mai departe purtată de valul ”indignării”, mai curând apolitice, Opoziția se va trezi că nu mai poate explica de ce pretinde demisia guvernului.

Chiar dacă asemănările cu protestele occidentale nu pot fi categoric contestate, ele ar trebui privite cu circumspecție. E greu de spus că societatea românească trăiește și ea sincron cu Vestul ”sfârșitul evidenței democratice”. În România evidența aceasta nu a existat niciodată, idealul aflându-se mereu în viitor. Dacă Vestul privește nostalgic în urmă la epoca de aur a capitalismului postbelic și a democrației realizate, românii trag din greu către un viitor care pare tot mai îndepărtat. După împlinirea detestatului termen de 20 de ani, democrația nu era încă împlinită. Așadar, cel puțin ca situare și ca stare de spirit, protestele din România par destul de diferite.

Aici problema este mai simplă, iar prin comparație cu occidentul sună aproape arhaic: democrația locală nu are mijloace suficiente să schimbe guvernele devenite indezirabile. Nodul este atât de încâlcit, încât nici măcar partidul de guvernământ nu poate schimba guvernul, deși au apărut, în cele din urmă, indicii că și-ar dori să o facă. Așadar problema românească este în primul rând una de organizare politică și trebuie să-și găsească soluții politice.

Dorința de a semăna cu Vestul și de a intra în același ritm cu ceilalți ”mai avansați”, are resorturi de înțeles și uneori efecte stimulatoare, dar riscă să-i așeze pe români în situația stranie de a pune democrația sub semnul întrebării mai înainte de a o fi realizat.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident