Resursele tragediei din Ditrău şi rezolvarea ei

Ne oripilează tratamentul aplicat de sătenii din Ditrău celor doi oameni din fostul Ceylon veniţi în secuime să muncească la o brutărie locală incapabilă să găsească forţă de muncă locală? Desigur. Rasismul şi xenofobia manifestate de localnici într-o aparentă tentativă de epurare etnică şi rasială scandalizează la culme. Şi pe bună dreptate. Nimic nu le justifică fapta.

Şi totuşi e recomandabil să ne temperăm indignarea. Căci sătenii nu sunt doar făptaşi. Mai înainte de a deveni făptaşi, au fost şi continuă să fie şi victime. Oamenii din satele secuimii sunt produsul cultural al mai multor izolări mutual agravante. E, pe de o parte, izolarea geografică a oricărei culturi rurale. Apoi e, pe de alta, net mai gravă, autoizolarea milenară, care i-a deprins pe mulţi secui cu falsa idee că străinii sunt agresori, cotropitori, distrugători. Ei i s-a adăugat, în comunism, politica de deznaţionalizare dusă de regimul ceauşist, care a întărit vechile reflexe de autoapărare.

Şi reacţiile de autistă repliere pe sine. Catastrofal grefată pe toate aceste izolări, s-a produs expunerea, fără vreo apărare eficientă a secuilor, la propaganda extremiştilor de la Budapesta. Ungurii din Ungaria, România ori Slovacia şi Ucraina s-au văzut in corpore lăsaţi singuri de la începutul anilor 90. Administraţia Clinton şi Kohl, precum şi britanicii au dispus închiderea emisiunilor în limbă maghiară ale posturilor de radio şi de televiziune occidentale. Care, după 1989, au amuţit rapid, în prima decadă postrevoluţionară, în virtutea iluziei că tranziţia la democraţie a ungurilor, cehilor şi polonezilor, iar apoi a românilor s-ar fi desăvârşit şi ar fi fost, chipurile, ireversibilă.

Protestele multor jurnalişti occidentali, între care şi unii gazetari ai redacţiei române ai postului Deutsche Welle, s-au vădit la fel de futile precum opoziţia lor hotărâtă la ulterioara închidere a emisiunilor în limba română. Responsabililor politici de la Washington, Bonn şi Londra fondurile alocate iluminării est-europenilor li s-au părut bani aruncaţi pe fereastră. În prostia şi neruşinea lor, politicienii au preferat să împartă cadouri electorale şi să nu asculte de avertismentele experţilor.

Pe toate acestea s-au suprapus greşelile, tăcerile, ipocriziile, dezinformarea şi impostura autorităţilor naţionale, regionale şi locale, române şi maghiare. Care au lăsat secuimea pe mâna agitpropului marca Viktor Orban şi a unui partid etnic, clientelar, condus mult timp politicianist, în complicitate cu cleptocraţia pesedistă şi în simbioză cu ultranaţionalismul profesat deopotrivă la Budapesta şi Bucureşti. Cum să nu se agraveze, în aceste condiţii, erorile unui patronat de fabrică ageamiu în materie de comunicare cu oamenii locului, precum şi păcatele unui preot romano-catolic, suprasolicitat şi incapabil să se achite de misiunea sa de lider duhovnicesc?

Luate împreună, nepriceperile cu pricina s-au potenţat unele pe altele şi continuă să se amplifice reciproc, sporind o tragedie care ne priveşte pe toţi. Această tragedie îi vizează, în primul rând, pe muncitorii din Sri Linka, doi oameni oprimaţi oribil, fără să fie câtuşi de puţin vinovaţi. Iar apoi pe prigonitorii lor. Retardarea, mărginirea, intoleranţa, nedreptatea şi ura deopotrivă necreştinească şi necivilizată a opresorilor celor doi oameni de culoare n-au cum să nu ne contrarieze şi să nu ne revolte, oricât de amplă e doza de compătimire pe care le-o alocăm.

Dar ispita de a da în localnici mai sever decât reclamă fapta lor odioasă e cu atât mai mare cu cât ajută la fabricarea unei imagini false, disculpându-i pe ceilalţi vinovaţi. Ar fi naiv să credem că în chestiune ar fi o nenorocire exclusiv locală, regională, sau naţională, soluţionabilă prin măsuri punitive.

În fapt, evenimentele de la Ditrău sunt expresia unei tragedii comune, româno-maghiare. Una care, ca să-şi găsească rezolvarea, va avea nevoie nu de represiune, ci de comprehensiune. Şi de o abordare nu doar adecvată. Ci şi binaţională.