Religii şi liberalism

Se subestimează frecvent moftul antiliberal al unor instituţii religioase şi rolul jucat de biserici, teologi şi clerici tradiţionalişti în declanşarea unor conflicte majore ori în perpetuarea unor clivaje regretabile.

Mulţi răsăriteni se arată exasperaţi de antropocentrismul creştinismului apusean, care pare să fi pierdut din vedere nu doar sfera teologiei, ci pe însuşi D-zeu.

Concomitent însă, alţi creştini răsăriteni continuă să aştepte ca Bisericile Ortodoxe să-şi clarifice şi să-şi amelioreze poziţiile faţă de contenciosul esenţial privind drepturile omului, cel care se află şi la baza multora dintre neînţelegerile dintre musulmani, pe de o parte, şi ceea ce se numeşte îndeobşte lumea liberă, pe de alta.

Nu puţini români se arată incapabili să înţeleagă nu doar faptul că statul alocă sume mai mari construcţiei unor mega-catedrale sau mega-moschei, reducând, totodată, bugetul educaţiei şi sănătăţii, ci şi aprobarea, de către Biserică, a unei politici aparent anti-umaniste.

Afectate de neînţelegerile dintre religii sunt virtual toate regiunile globului dar, mai cu seamă, cele prezentând o importanţă deosebită pentru originea şi dezvoltarea credinţelor şi confesiunilor monoteiste.

La Ierusalim, o serie de clerici musulmani şi creştini au semnat, miercuri, o declaraţie încărcată, negând dreptul evreilor la prezenţa pe muntele Templului. E vorba, nota bene, de cel mai sfânt spaţiu al iudaismului. Căci „Har Moria”, muntele Moria, cum i se spune în ebraică, nu este doar centrul cetăţii regelui David şi locul sacrificiului suspendat şi nefinalizat al fiului lui Avraham, Isaak, tatăl lui Israel. Este şi zona în care, sub Solomon, iar apoi sub Ezra, evreii şi-au edificat cele două temple. Ambele au fost distruse, la distanţă de circa 500 de ani, de babilonieni şi romani.

Pentru musulmani, sfinţenia spaţiului celor două moschei ale locului, între care Al Aksa, zona din care Profetul s-ar fi înălţat la cer, e depăşită doar de cea a oraşelor Mekka şi Medina. Lesne de înţeles sensibilitatea cu care clericii musulmani, ori politicienii islamişti de felul preşedintelui turc Erdogan, abordează prezenţa prezumtivilor „necredincioşi” într-un loc marcat de o atare sacralitate.

Declaraţia negând dreptul evreilor de a vizita Muntele Templului, situat de-asupra Zidului Plângerii, (zidul de vest al Templului distrus) în inima şi centrul perimetrului cel mai sfânt, pentru evrei, al Ierusalimului, a capitalei eterne a statului evreu, după cum o consideră israelienii, e, totuşi, extrem de problematică. Nu doar pentru că ameninţă să arunce în aer o înţelegere iordaniano-israeliană dificil negociată, vizând Muntele Templului şi vizitele efectuate de nemusulmani în proximitatea celor două moschei. Ci şi pentru că ea nu va întârzia să exacerbeze sentimentele identitare şi religioase, precum şi idiosincraziile naţionaliste din ce în ce mai pronunţate ale unei părţi, fie şi marginale, a populaţiei israeliene. Iar toate acestea, într-o fază în care tensiunile, oricum ample, din regiune, continuă să crească.

Motiv pentru care declaraţia cu pricina poate fi, pe drept cuvânt, cotată drept explozivă. Şi e cu atât mai criticabilă cu cât, din unghi practic, va fi perfect inutilă, moralmente fiind, în mod evident, inadmisibilă, de vreme ce tinde să instituie ceea ce naziştii numeau „judenfrei” sau „judenrein”, un spaţiu purificat nu doar etnic, ci şi religios, de evrei.

La începutul anilor 90, politologul american Samuel Huntington elabora controversata sa teză despre războiul culturilor şi despre „graniţele însângerate" ale islamului. În fapt, ciocnirile dintre culturi, religii şi civilizaţii par inevitabile în epoca globalizări. Căci izolarea geografică şi culturală a devenit imposibilă, iar preistoricele sate africane vizitate de un Ryszard Kapuściński, de pildă, nu mai au cum să eludeze, spre a-l parafraza pe ziaristul polonez, saltul mortal din comuna primitivă în era internetului.

E lesne de imaginat cât de brutală şi traumatizantă este, în mod necesar, confruntarea directă dintre culturi şi religii care, parţial, au reuşit să se evite cu succes, timp de milenii, dar sunt forţate, subit, să coexiste, în ciuda divergenţelor lor doctrinare majore.

Asumarea respectării drepturilor omului ca temei valoric universal, bazat pe ideea creării omului după chipul şi asemănarea lui D-zeu, le-ar putea ajuta mult să conbtribuie la aplanarea tensiunilor declanşatoare ale flagelui timpurilor noastre, iscat de tentaţia genocidului şi mai cu seamă de cedarea în faţa acestei ispite. Una amplificată, pe de o parte, de complexele de inferioritate decurgând din neajunsuri identitare, psihice şi intelectuale ale membrilor unor comunităţi accesând greu modernitatea. Şi potenţată, pe de alta, de propagande extremiste, menite să se prevaleze de prejudecăţi şi diferenţe culturale, etnice şi religioase întru consolidarea politică a unor tiranii.

Or, doar creştinismul apusean şi anumite forme de iudaism par să se fi reformat îndeajuns, astfel încât să fie, teologic, compatibile cu modernitatea. Jalonat de ideile iluminismului, de reacţia romantică a lui Friedrich Schleiermacher şi mai cu seamă de gândirea revoluţionară, a dogmaticianului Adolf von Harnack, drumul protestantismului spre asumarea liberalismului, umanismului, a statului secular şi drepturilor individuale s-a dovedit lung şi accidentat. Nu în ultimul rând a permis, din nefericire, un extrem de grav derapaj al luteranismului sub nazişti.

Ar fi poate momentul ca, ţinându-se cont de toată această îndelungată şi dureroasă istorie, să se valorifice experienţa intelectuală a creştinismului apusean şi să se accelereze o deschidere mai pronunţată spre liberalism a Bisericilor răsăritene, precum şi a tradiţionalismului musulman.