Refugiaţi disperaţi şi măsuri de securitate dure

“Hei, dă-i drumul! Hai să încercăm!” Cu o voce şoptită, un bărbat îi cere unui grup de vreo 30 de refugiaţi să-l urmeze. Africanii au petrecut câteva ore în jurul unui foc, într-o pădurice din apropierea tunelului. Scurt înainte de miezul nopţii, călăuza face o gaură în primul gard de sârmă care împrejmuieşte zona.

Primul refugiat, îmbrăcat într-o jachetă roşie (cel din fotografia de deschidere a articolului), trece dincolo, după care se caţără pe următorul gard, înalt de trei metri. Îl urmează repede alţi opt tineri însoţiţi de camerele de luat vederi aparţinând a trei echipe TV care vor să relateze despre situaţia de la Eurotunel. După câteva minute, de partea cealaltă a gardurilor apar patru maşini de Poliţie. Gardurile sunt echipate cu senzori. Fiecare mişcare e înregistrată la un centru, nu departe de tunel. Imediat ce apar poliţiştii, refugiaţii se retrag în linişte.

Aproximativ 200 de paznici ai societăţii care administrează tunelul şi 300 de jandarmi sunt în misiune. Sute de refugiaţi, împărţiţi în grupuri mici, încearcă să pătrundă în zona protejată. Între 100 şi 150 de persoane au reuşit să treacă de garduri, dar au fost prinse. Câţi or fi reuşit, totuşi, să sară într-un marfar sau într-un TIR în care să străbată cei 50 de kilometri până în Marea Britanie nu e limpede. O statistică oficială nu există.

De câteva săptămâni încoace, în fiecare noapte, grupuri organizate de refugiaţi încearcă să le distragă atenţia paznicilor şi poliţiştilor de la grupuleţele care îşi încearcă norocul prin alte puncte ale zonei de protecţie.

Săptămâna aceasta, Poliţia franceză a depistat 3500 de refugiaţi dornici de fugă. Nu s-au înregistrat acte de violenţă.

Din motive de securitate, cele două căi de acces în Eurotunel din apropiere de Calais au fost parţial blocate. Uneori, sute de refugiaţi blochează autostrada sau linia de tren. Se ajunge la ambuteiaje în Calais şi pe partea britanică, la Dover, la întârzieri de ore în şir pentru cei care traversează Canalul Mânecii.

Conform presei franceze, de la începutul lunii iunie până în prezent, nouă persoane şi-ar fi pierdut viaţa. În tentativa de a ajunge în Anglia, unii refugiaţi ori au nimerit sub roţile camioanelor, ori n-au supravieţuit săriturii pe trenurile de marfă.

“Vreau la soţia mea”

Un sirian cam la vreo 40 de ani, să-i spunem Hamid, povesteşte că încearcă în fiecare noapte până va reuşi. Împreună cu nişte nepoţi de-ai săi a străbătut Europa, timp de luni de zile, cu scopul de a ajunge în Marea Britanie. „Pe malul celălalt trăieşte soţia mea“, spune Hamid. „Vreau să ajung la ea, de aceea vreau în Anglia.“ Ce anume îl aşteaptă în Marea Britanie şi cum vor reacţiona autorităţile de pe insulă când îl vor aresta, nu ştie.

Hamid îşi face veacul de vreo săptămână în “jungla” din Calais. Aşa numesc refugiaţii şi localnicii arealul împânzit de corturi şi cocioabe de carton din estul oraşului. Se estimează că între trei şi cinci mii de refugiaţi îşi aşteaptă şansa în “jungla” – de fapt, ilegală – din Calais.

În fiecare noapte bat drumul din tabără până la Eurotunel şi înapoi. Hamid şi nepoţii săi încearcă să treacă singuri. Nu vor să mai dea câteva sute de euro la călăuză.

În drumul către tunel, imigranţii ilegali trec pe lângă magazinele uriaşe, cinematografele şi restaurantele destinate turiştilor, situate chiar lângă punctele de intrare în tunel. În timp ce unii turişti abia îşi cară la maşini sacoşele încărcate cu cumpărături, refugiaţii trec prin parcare numai cu hainele de pe ei şi cu speranţa că, de data aceasta, nu vor da greş.

Organizaţiile caritabile care îi ajută pe refugiaţii din „junglă“ cu mâncare spun că presiunea sporeşte de la o zi la alta. Din ce în ce mai mulţi oameni din Siria, Eritrea sau Sudan vor să-şi încerce norocul şi să treacă. TIR-urile în care se ascundeau până de curând cei care doreau să ajungă în Marea Britanie sunt tot mai sever controlate.

“Ştiu că e greu şi periculos să treci prin Canal”, spune Hamid ridicând din umeri. “Dar n-am de ales. Sau ştii tu vreo altă cale? Poate prin port cu vaporul?“

Nicio soluţie de ani de zile

Prima tabără ilegală a apărut la Calais în 1999, în vestul oraşului. Ministrul de Interne de la vremea aceea, Nicolas Sarkozy, a dispus evacuarea acesteia în 2003. Puţin mai târziu s-a format cea din estul oraşului, nu departe de autostrada către port. Guvernul de la Londa îi cere Franţei permanent să sporească măsurile de securitate la intrarea în tunel. Britanicii investesc în consolidarea gardurilor şi echipamente de supraveghere.

Ministrul francez de Interne, Bernard Cazeneuve, a promis că va suplimenta trupele de poliţişti, dar a cerut şi administraţiei tunelului să se implice mai mult. Şeful societăţii care administrează Eurotunelul, Jacques Gounon, vede lucrurile altfel. În opinia sa, Marea Britanie şi Franţa ar trebui să se ocupe mai mult de “problema europeană a refugiaţilor” şi cere compensaţii financiare de aproape 10 milioane de euro pentru costurile de securitate mai mari.

Săptămâna aceasta, în dispută a intervenit şi premierul David Cameron, care a ridicat problema turiştilor britanici nevoiţi să piardă timp în ambuteiaje la Dover. Formaţiunea populistă UKIP cere chiar implicarea armatei pentru a băga spaima în refugiaţi.

Despre toate aceste lupte politice sirianul Hamid nu ştie mai nimic. Şi nici nu-i pasă. El e preocupat numai să-şi asigure supravieţuirea şi contactul telefonic cu soţia aflată în Anglia. După ore lungi de aşteptare în preajma tunelului, se întinde obosit pe iarbă. Îşi aprinde o ţigară şi trage cu sete din ea. „Of… În Siria, înainte de război, aveam o prăvălie. Iar acum am asta…“