Recunoaşterea Kosovo, un proces cu sincope

In provincia Kosovo au existat si pe vremea fostei Iugoslavii confruntari intre majoritatea albaneza si fortele de ordine sarbe. Tensiunile din Kosovo s-au transformat insa in razboi abia dupa destramarea violenta a fostei republici federative iugoslave. NATO s-a implicat in cele din urma la randul ei in razboi.

Nimeni din cadrul Alianţei nu a dorit acest razboi. Cu toate acestea, s-a ajuns la lupte deschise intre armata de gherila a kosovarilor albanezi si fortele de securitate sarbe, in care erau atrasi din ce in ce mai multi civili. Sute de mii de persoane s-au refugiat din zona de conflict iar toate negocierile de pace de la Rambouillet, langa Paris, au esuat.

In aceste conditii, secretarul general al NATO, Javier Solana, nu a avut alta solutie la sfarsitul lui martie 1999 decat sa ordone o intervenţie militară aeriană, care sa-l convinga pe dictatorul de la Belgrad, Slobodan Milosevic, sa-si schimbe pozitia.

Reteta atacurilor NATO bine tintite functionase anterior in Bosnia, unde avioanele Aliantei au bombardat pozitiile sarbe. S-a dorit o interventie umanitara scurta, prima de acest tip din istoria NATO.

NATO nu si-a atins insa obiectivele uzînd de doar cateva lovituri aeriene. Milosevic si-a vazut functia periclitata si a refuzat sa cedeze. El s-a angajat in fata poporului sarb sa nu renunte la lupta. A invocat si dreptul international, deoarece operatiunile militare ale Alianţei nu aveau mandatul Consiliului de Securitate al ONU.

De asemenea, situatia a fost ingreunata de uciderea de civili in atacurile aliatilor, care au incercat ulterior sa camufleze acest aspect sub denumirea de victime colaterale. Intervenţiile au declanşat proteste în tarile membre NATO făcîndu-l pe Milosevic să spere ca atacurile vor inceta curand.

Guvernele aliate implicate in loviturile aeriene din Serbia au fost supuse intr-adevar presiunilor interne, inclusiv in Germania. Aici, coalitia formata din social-democrati si ecologisti a trebuit sa-si asume raspunderea pentru sprijinul acordat operatiunilor NATO. O proba de foc pentru ecologisti, a caror doctrina politica era eminamente pacifista.

In acest timp, erorile Alianţei se inmulteau: zeci de persoane au fost ucise la Belgrad dupa un atac asupra postului de stat de televiziune, o bomba a lovit din greşeală sediul ambasadei chineze iar bombardarea podurilor de la Novi Sad, departe de Kosovo, nu a putut fi justificată. Totusi, frontul anti-Milosevic a rezistat.

Seful statului sarb a trebuit sa accepte infrangerea la inceputul lui iunie 1999. Kosovo a intrat sub administrarea ONU si de peste un an si-a declarat independenta.

Procesul de recunoastere a noului stat, subminat continuu de autoritatile sarbe, nu functioneaza insa perfect. Daca anterior se simtise amenintata majoritatea albaneza, acum in aceasta situatie se afla sarbii ramasi in Kosovo si celelalte minoritati.

Doar 60 din cele 192 de state ale lumii au recunoscut Kosovo. Din acest motiv, din punctul de vedere al Natiunilor Unite, în baza normelor dreptului international , Kosovo nu poate fi considerat ca stat propriu zis independent. Cît despe revenire la Serbia, aceasta este insa exclusa de majoritatea albaneza din Kosovo.

Autor: Klaus Dahmann/Ovidiu Suciu
Redactor: Rodica Binder