Procesul Revoluției: ce mai putem aștepta?

E o reacție firească să ne întrebăm dacă Procesul Revoluției, așa cum se desfășoară el astăzi, este cu adevărat serios și dacă nu este un ultim și cinic spectacol. Președintele Iohannis a reacționat corect, căci el nu poate pune la îndoială seriozitatea demersului. Așadar, indiferent ce crede în sinea sa, președintele trebuia să semneze cererea urmăririi penale pe care i-a adresat-o Procurorul General. Dar pentru cei care au asistat la farsa bine întreținută aproape trei decenii, scepticismul este ușor de înțeles.

A fost pentru noi un nesfârșit motiv de uimire că, ani la rând, investigația asupra Revoluției și mai exact asupra crimelor comise înainte și după 22 decembrie 1989 a fost atribuită procurorului militar Dan Voinea, care nu era altul decât acuzatorul lui Nicolae Ceaușescu din cadrul procesului secret și expeditiv din ajunul Crăciunului. Or, câtă vreme el fusese selectat să participe la o operațiune atât de delicată înseamnă că fusese recrutat în cercul restrâns al complotiștilor care hotărâseră să-l elimine rapid pe dictator, fără să-i acorde șansa unui proces public. Prin urmare cum și-ar fi putut imagina cineva că unul din oamenii de încredere ai autorilor loviturii de stat ar fi putut să-i cerceteze și să-i trimită în instanță pe aceștia? 

Este uimitor cât de multă lume a crezut totuși că Dan Voinea ar putea fi un adevărat acuzator în Procesul Revoluției și chiar până în ultimul moment când a fost destituit de Laura Codruța Kövesi, pe atunci procuror general, lumea părea să-și pună speranța în pretinsele sale investigații. Oricât de controversată ar fi astăzi, Laura Codruța Kövesi avusese dreptate când susținuse că Voinea nu făcuse decât să tragă de timp și să distrugă probele. Fusese însă atât de abil în iluzionismul pe care l-a practicat, încât unii l-au considerat pe Voinea o victimă a celor care nu ar dori aflarea adevărului.

În sfârșit, procesul a fost redeschis și Parchetul a cerut urmărirea penală pentru Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican Voiculescu pe temeiul celei mai grave acuzații posibile și pentru care nu există prescriere: infracțiune contra umanității (Art. 439 Cod Penal). Desigur cercetarea a fost reluată cu alte premise, dar totuși ne întrebăm ce probe mai pot fi administrate astăzi după eșecul bine organizat de până acum?

Puțini se îndoiesc probabil că Ion Iliescu este vinovat și nici Petre Roman nu este exonerat cu totul, dar una este convingerea intimă sau cea politică și alta este proba administrată în cursul unui proces. Cei care am trăit îndeaproape acele evenimente avem multe lucruri de reproșat echipei FSN care a preluat puterea: confuzia, diversiunile, teroarea bine întreținută, executarea lui Ceaușescu la capătul unei farse judiciare, eliminarea brutală a opoziției pe cale de constituire, cenzura informațională, totul culminând cu mobilizarea minerilor. Cu toate acestea nu am avut niciodată probe, în sensul lor judiciar, că Ion Iliescu ar fi fost cel puțin autorul moral al victimelor de după 22 decembrie 1989. Am nutrit, decenii la rând, convingerea că el nu putea fi străin de tot ce s-a întâmplat, știam cu siguranță că a refuzat să organizeze alegeri libere, știam că îi chemase pe mineri în iunie 1990, dar nu am putut afirma niciodată că participase direct la organizarea diversiunilor încheiate cu atâtea victime. Și tocmai de aceea am sperat că o investigație judiciară va produce aceste dovezi.

Dar, după felul în care au fost conduse până acum cercetările, ce mai putem spera? Și dacă se va ajunge totuși în instanță, există un risc mai mare decât acela de a nu mai găsi probe concludente: riscul ca probele să fie ignorate și ca judecătorii aflați sub presiunea morală a situației să dea o sentință de condamnare ”necesară”, una cerută de spiritul public după modelul celei pronunțate împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Ar fi însă regretabil să reedităm acea greșală tragică, care a configurat parcă, în mod simbolic, modelul întregii justiții post-decembriste.