Probleme uriaşe, speranţe modeste

În prim plan, o sanie trasă de cîini, în fundal, străpungînd stratul de zăpadă ce a acoperit întreg oraşul Köln, se iţesc vîrfurile celor două turnuri ale celebrei catedrale. Afişul publicitar ce periodic apare în staţiile de metrou, tramvai sau autobuz, îi îndeamnă pe locuitorii metropolei renane să se deplaseze cu ajutorul mijloacelor de transport în comun şi nu cu propriile autoturisme, tocmai spre a contribui la protecţia echilibrului climatic al Terrei. O dereglare a acestuia ar putea îngropa cîndva sub nămeţi, nu doar marele şi străvechiul oraş de pe malurile Rinului.

Dar tocmai în Qatar, unde se înregistrează cea mai mare emisie de bioxid de carbon pe cap de locuitor, se desfăşoară, între 26 noiembrie şi 7 decembrie conferinţa mamut a ONU privind schimbările climatice. Opţiunea pentru Doha, gazda reuniunii, are valenţe simbolice şi desigur, funcţia unui nou avertisment.

Uraganele, perioadele de cumplită secetă, inundaţiile, topirea calotelor de gheaţă ce acoperă cei doi poli ai Pămîntului, sunt alarmantele simptome ale deteriorării echilibrului climatic pe planeta albastră. Simpla consultare a presei scrise din ultimele 12 luni dă deja o suficient de exactă măsură a acumulării acestor dereglări climatice şi a amplorii lor. Nu este nevoie de un major efort de memorie spre a reactualiza furia uraganului Sandy abătut peste Statele Unite ale Americii în plină campanie electorală sau pagubele şi victimele recentelor inundaţii din Marea Britanie. Şi totuşi, în pofida acestor avertismente grave, speranţele ca actuala conferinţă să marcheze cotitura salvatoare pentru echilibrul climatic sunt slabe.

În decembrie expiră prima fază a Protocolului de la Kyoto, care trece drept şi cel dintîi acord în care sunt formulate obiective concrete de protecţie a climei. Numai că exact ţările care se fac vinovate de cele mai masive emanaţii de gaze în atmosferă, susceptibile de a modifica echilibrul climei, este cazul evident al Chinei şi Statelor Unite ale Americii, s-au abţinut de la a-şi asuma pînă şi cele mai modeste obligaţii de reducere a factorilor care contribuie la agravarea aşa numitului efect de seră.

Mai mult încă, cele două ţări nu sunt dispuse să se conformeze nici unui al doilea Protocol de la Kyoto, care ar stabili măsurile de tranziţie pînă la intrarea în vigoare a unui nou acord în 2020. La actuala conferinţă de la Doha este preconizată elaborarea planului de lucru al documentului, negociabil pînă în 2015. In discuţie se mai află şi fondurile de ajutorare a statelor care sunt cel mai masiv afectate de modificările climatice. Există aproximativ 100 de ţări care încă nu şi-au asumat obligaţia de a respecta măsurile corespunzătoare de protecţie a climei. Printre ele figurează Tailanda, Filipine, Arabia Saudită, inclusiv gazda reuniunii, Qatar.

Factorul decisiv al actualei conferinţe îl constituie posibilitatea prelungirii perioadei de valabilitate a Protocolului de la Kyoto. De fapt, deja la precedenta reuniune, cea de la Durban din 2011, ţările participante au convenit asupra acestui pas. Divergenţele sunt generate doar de unele puncte importante ale acordului, precum data pînă la care obligaţiile asumate îşi păstrează valabilitatea: 2018 sau 2020. Uniunea Europeană pledează în favoarea ultimului termen, la 1 ianuarie 2020 urmînd să intre în vigoare noul acord asupra protecţiei climei, prin care şi ţările emergente şi cele în curs de dezvoltare să fie obligate să respecte normele de reducere a emisiilor de bioxid de carbon în atmosferă.

Dacă prelungirea Protocolului de la Kyoto va eşua, ar fi un semnal fatal nu doar pentru politică ci şi pentru activiştii ecologişti, fiindcă acest document este deocamdată singurul care legiferează obligativitatea respectării normelor stabilite. Dar şi în cazul în care se va reuşi prelungirea Protocolului de la Kyoto, victoria va fi una mai mult simbolică, fiindcă obligaţiilor noii perioade li se vor conforma probabil doar Uniunea Europeană, Elveţia şi Norvegia – state care produc doar 16% din emanaţiile mondiale de gaze responsabile de producerea efectului de seră.

Statele Unite al Americii, cel mai mare emitent de bioxid de carbon în atmosferă, nu a ratificat oricum acest Protocol. Şi dacă în discuţie sunt aduse reduceri benefice, nu ar strica nici o diminuare a numărului participanţilor la viitoarea Conferinţă ONU de protecţie a climei, consideră directorul Institutului de la Potsdam de Studiere a climei, profesorul Hans Joachim Schellnhuber. O reducere a dimensiunilor bombastice ale conferinţei ar spori gradul de credibilitate a acesteia. În locul celor 15.000 de participanţi ar fi suficienţi şi 300. Între anvergura reuniunii şi modicele ei rezultate, contrastul este mult prea mare.