Problema cu Amnesty International

Nu Rusia, care a lansat un război de agresiune. Care terorizează zilnic cu rachete și cu artileria.

Care omoară în masă civili bombardându-i în teatre ca la Mariupol, unde localnicii semnalizaseră Moscovei că în edificiul Melpomenei s-au refugiat copii. Nu Rusia care-și adăpostește tunurile îndărătul zidurilor centralelor nucleare, luând ostateci nu doar locuitorii Zaporijjei, ci pe ai întregii Europe, transformați in corpore în scut viu pentru ghiulelele Kremlinului. Și în prilej de șantaj la adresa unui Vest care, după ce l-a crescut la sân pe Putin, tremură acum de frica deciziilor bestiale ale dictatorului preferat al lui Gerhard Schröder și al Angelei Merkel.

Întrebarea cheie, pe care Amnesty International a insistat să nu și-o pună

Știa Amnesty International ce face când a dat drumul infamiei sale monumentale, de a acuza, în mod pervers victima, spre a ușura misiunea propagandei făptașului? De ce nu și-a pus o întrebare simplă?

Oare unde ar fi putut militarii Ucrainei să-i aștepte pe ucigașii în uniformă ai lui Putin și ai tiranului islamist și terorist cecen Kadârov, trimiși să cucerească orașul Kiev, dacă nu la Kiev?

Unde erau să stea să lupte soldații Kievului, înainte ca armata lui Putin să transforme Bucea în killing fields kampuchene? Unde, dacă nu în casele și pe străzile din Bucea sau din alte orașe pe care erau chemați să le apere, fiind după cucerire parțial sau integral obliterate de invadatorii ruși?

Dar cât de serios a cercetat chestiunea Amnesty International? La fel de serios ca atunci când aceeași organizație s-a folosit, mârșav, în februarie 2021, de afirmații discutabile de tinerețe ale lui Navalnîi, spre a le cota ca ”discriminatoare” și a-i retrage, culmea!, pe baza lor, victimei politice celei mai notorii a lui Putin, calificativul de deținut politic și de prizonier de conștiință nonviolent?

Antecedente lămuritoare ale unei organizații de apărare a drepturilor tiranilor și teroriștilor

La fel de ”serios” a studiat Amnesty chestiunea Ucrainei ca atunci când a comis abjecția monumentală de a pune sub semnul întrebării dreptul la existență al statului evreu, cel cu parlamentari, miniștri și judecători supremi arabi, calificat totuși, fals și aberant, spre deliciul tuturor extremiștilor antisemiți, antioccidentalilor și antiamericanilor, drept regim de ”apartheid”?

Și cum e cu performanța Amnesty International din 2011, când a fost dată afară scriitoarea indiană Gita Sahgal, angajata ei, șefă a departamentului A.I. pentru drepturile femeilor? Salariata ei reliefase că ”este o gravă eroare de judecată pentru Amnesty International să colaboreze cu cel mai faimos susținător al talibanilor din Marea Britanie, Moazzam Begg”, care era directorul organizației (islamiste) Cage (ajutând teroriști jihadiști deținuți).

Amnesty, iată, nu e la prima ei enormitate și odioșenie. Da, știa bine ce face. Cum știau și adulatorii lui Stalin de la New York Times, care îi găseau scuze dictatorului genocidar de la Kremlin, pe vremea Holodomorului, în paginile ziarului american, pe când șeful de stat și de partid al Uniunii Sovietice lua cu poliția sa politică măsuri menite să-i lichideze pe ucraineni prin înfometarea în masă.

Și cum știa asistenta socialistă Vera Brittain, despre care scria în ediția sa de la 7 august 2022, Sunday Times. Pacifista de serviciu Brittain afirma, în 1945, monstruozitatea potrivit căreia ororile conținute în știrea despre lagărele de exterminare naziste descoperite de militarii aliați n-aveau decât un sens. ”Să abată” chipurile, ”atenția”, de la dezastrul produs de occidentali prin ”bombardarea orașelor” Germaniei naziste.

Pentru că, dacă avea probleme, îndoieli, ezitări, Amnesty se putea consulta și învăța de la reprezentanta organizației din Ucraina. Or, după publicarea infamului ei raport, Amnesty s-a trezit că șefa biroului Amnesty International din Ucraina, Oksana Pokaltciuk, a demisionat. De ce? Nu pentru că Oksana Pokaltciuk nu mai prețuiește brusc și din senin apărarea drepturilor omului.

Motivele unei demisii edificatoare

Ci pentru că Amnesty n-a consultat suficient sursele ucrainene. Pokaltciuk și-a formulat obiecția politicos și diplomatic. ”E dureros să recunosc că eu și conducerea AI ne-am despărțit din cauza valorilor”, și-a explicat Pokaltciuk decizia de a părăsi organizația. ”Cred că orice muncă pentru binele societății trebuie să țină cont de contextul local și să gândească până la capăt consecințele ei. De maximă importanță e ca rapoartele noastre să fie făcute riguros, avându-i în minte pe oamenii ale căror vieți depind adesea direct de cuvintele și acțiunile organizațiilor internaționale”, a precizat ea, în mod adecvat și adevărat și cât se poate de uman și de profund.

S-o spunem pe șleau. Pokaltciuk nu putea, crezând în ce crede, să nu se disocieze de un raport fals, mincinos și odios. Potrivit demisionarei șefe a biroului Amnesty de la Kiev – și n-avem motive să contestăm partea principală a declarațiilor ei – ONG-ul a preluat propaganda rusă. Slujindu-i. Cum ? ”Inconștient”, a afirmat Pokaltciuk, atenuându-și, diplomatic, acuzele.

Să fim serioși. Dacă celebra organizație ar fi la prima ei abominație, am putea să credem că vorbește inconștient, în virtutea delirului sau neghiobiei unora din conducătorii ei. Dar la al enșpelea derapaj? Marș de aici!

Nu mai multe circumstanțe atenuante au agenții de influență voluntari sau involuntari ai Kremlinului, care s-au repezit să propage în mare viteză (adesea sub masca apărării ”adevărului”) concluziile raportului Amnesty, de vreme ce incriminează Ucraina și delestează Rusia, țara europeană cu bilanțul cel mai atroce în materie de crime de război, de la faptele infernale ale Germaniei naziste încoace.

Ce uită să menționeze sau să sublinieze acești agenți de influență (spre deliciul Kremlinului) sunt, între altele, condițiile asimetrice, inegale în care luptă să se apere un popor cotropit, dar democratic condus, în fața unui agresor tiranic, cumplit și inuman, care nu ține seama în invazia lui de niciun fel de reguli ale civilizației și nici de legile guvernând războiul.

Spre rușinea lui, cotidianul bucureștean Adevărul găzduiește și el un blog care simulează echidistanța, dar nu o practică realiter, de vreme ce uită să menționeze, într-un lung articol despre un verdict controversat al Amnesty International, nefăcutele Amnesty International. Se propagă astfel, sub pretextul apărării libertății cuvântului, neadevăruri, erori, perdele de fum sau minciuni fie și subtile, – comise de pildă prin omisiune – dar, prin efectul lor potențial, dintre cele mai sinistre, care favorizează un regim în opinia mea fascist.

Sunt toate acestea derapaje involuntare? Dacă s-ar fi întâmplat o singură dată? Poate. Dar când se repetă stăruitor, de ani și ani de zile, eu unul nu mai pot crede în bunele intenții ale derapatului. Nici dacă se numește Amnesty International. Și cu atât mai puțin dacă îi zice Alina Mungiu Pippidi.