Când putem vorbi de un genocid?

Terminologia va fi foarte importantă în această vineri, când în Bundestag se va vorbi despre armenii deportaţi, înfometaţi şi ucişi, între 1915 şi 1923. Cuvântul genocid a fost rostit de puţini parlamentari. Poziţia oficială a guvernului federal de până acum era: da, regretăm, dar nu pomenim vreodată de genocid, nici în scris şi nici în în declaraţiile la microfon. Termenul genocid era "contaminat". Acum însă situaţia se schimbă. Cancelara Angela Merkel rosteşte cuvântul şi chiar ajunge la un compromis terminologic cu preşedintele federal Joachim Gauck. O adevărată senzaţie, care s-a lăsat îndelung aşteptată.

Decenii la rând au existat motive care să justifice rezervele la nivel declarativ. SPD, prin tradiţie adânc înrădăcinat în comunitatea imigranţilor turci, s-a temut că va pierde voturi, dacă genocidul asupra armenilor, contestat de istorici faimoşi din lumea întreagă, ar fi fost oficial recunoscut de către Germania. Peste 20 de state, printre care se numără Franţa şi Elveţia, au condamnat oficial genocidul.

În Germania însă, mult timp termenul de genocid nu a fost oficial rostit. Pe scurt: politicienii de la Berlin au evitat să se lanseze pe un astfel de teren minat. Nu e de joacă cu un partener NATO atât de puternic precum Turcia. Şi nici cu cei peste două milioane de turci care trăiesc în Germania nu merită stricarea relaţiilor. Şi apoi ar mai fi şi amestecul Germaniei în catastrofa armeană. O implicare ce ar putea atrage despăgubiri financiare serioase.

Imperiul Otoman în 1915

Multe sunt indiciile, potrivit cărora soarta armenilor fusese deja pecetluită în 1914. Armata otomană suferise o înfrângere catastrofală spre finele anului în faţa trupelor ruseşti. Potrivit unor aprecieri, între 50.000 şi 80.000 de turci şi-au pierdut viaţa atunci în condiţii grele de iarnă în vestul Caucazului. Bătălia de la Sarikamiş este considerată ca fiind momentul de declanşare a genocidului. Turcii i-au acuzat pe armeni ca fiind principalii vinovaţi de înfrângerea suferită, întrucât luptaseră alături de ruşi. Versiunea oficială a turcilor este că armenii au funcţionat ca o a cincea coloană a Rusiei, al cărei scop ar fi fost crearea unui stat tampon al armenilor, pentru a ajunge din Caucaz direct la Marea Mediterană. Varianta aceasta se regăseşte şi astăzi în cărţile de istorie din Turcia.

Apusul Imperiului Otoman se soldează cu un stat naţional turc, care nu ţine cont de multitudinea culturală. Cel mai tragic este că apariţia Republicii moderne Turcia coincide cu începutul masacrului asupra armenilor.

"… în deşert pentru a le distruge forţele"

La sfârşitul anului 2015, Anatolia era scena acţiunii supra-intitulate "trimitere". Un termen neutru împrumutat din vocabularul funcţionarilor şi adminstratorilor, care nu înseamnă altceva decât deportare. Intelectuali, politicieni şi înalţi reprezentanţi ai clerului armean sunt trimişi sistematic în Anatolia, unde sunt ucişi. Acţiunea se bazează pe o lege adoptată ulterior, pe 27 mai 1915.

Motivul invocat atunci de autorităţi: armenii ar plănui o revoltă în întreaga ţară. Noile "zone de locuit" prevăzute pentru armeni sunt deşertul din Siria şi Mesopotamia - pustietate fără nici un fel de condiţii necesare supravieţuirii. O martoră îşi aminteşte: "Sunt trimişi în deşert. Pentru a le distruge şi ultima forţă, sunt plimbaţi zile la rând în cerc." Între 300.000 şi 1,5 milioane de armeni şi-au pierdut atunci viaţa.

Ajutor de la Reich-ul German

Nici un alt stat nu a fost atât de implicat în soarta armenilor precum Reich-ul German - din motive economice şi strategice. La 7 iulie 1915, Hans Freiherr von Wangenheim, ambasadorul german la Constantinopol, îl informa, într-o telegramă, pe cancelarul german Theobald von Bethmann-Hollweg: "Condiţiile şi modul în care se desfăşoară relocarea arată că guvernul şi-a propus cu adevărat să distrugă rasa armenească din Imperiul turc."

Germanii sunt un aliat important pentru Imperiul Otoman, în pragul destrămării, livrând arme, experţi militari şi manifestându-şi interesele economice în zona Strâmtorii Bosfor. Construcţia căii ferate Bagdad, un proiect a cărui importanţă - asemănătoare cu programul Apollo al americanilor din anii '60 - reprezintă cheia în lupta împotriva britanicilor din Orient.

Numeroase consulate din Imperiul Otoman informează Berlinul detaliat despre marşul morţii în care sunt obligaţi să se înregimenteze armenii. Există documente în acest sens. Unul dintre acestea este semnat de Bethmann-Hollweg: "singurul nostru scop este să menţinem alianţa cu Turcia până la finele războiului, indiferent dacă armenii vor fi distruşi sau nu."

Genocid - lupta pentru clasificarea unei crime istorice

Şi totuşi, până de curând, Germania, alături de SUA şi Israel, nu au clasificat masacrul ca fiind un genocid. Social-democratul Markus Meckel considera scandaloasă poziţia Germaniei. În urmă cu un deceniu, pe când se marcau 90 de ani de la crimele asupra armenilor, Bundestagul şi-a cerut iertare pentru "rolul nedemn". Nu se pomenea nimic însă de vreo vină a germanilor. Termenul de genocid nu apare în documentul respectiv. Joschka Fischer, pe atunci ministru de externe, a evitat cu bună ştiinţă cuvântul. "Nu are ce căuta în text", era decizia lui finală, anunţată după îndelungi negocieri.

Schimbarea bruscă de poziţie a Berlinului are loc exact în momentul marcării unui secol. La Erevan, Germania nu va fi reprezentată decât de o delegaţie restrânsă. Franţa, în schimb, îl trimite pe cel mai important om în stat, pe însuşi preşedintele François Hollande.