Probabilul atac, Germania, vestul, România și filorusismul

Dar ce urmărește Putin? Încotro i se vor îndrepta batalioanele dacă-și continuă întărirea? În două săptămâni, afirmă serviciile apusene, ar putea fi în stare să ocupe Ucraina după invazie. Unii analiști consideră că e posibil ca Rusia ”să ocupe doar o jumătate de țară”, ori să-și creeze ”un coridor din Crimeea anexată spre Moldova și România”, cum scria luni o publicație germană.

”Prima victimă a războiului e adevărul”, s-a spus. Nu altfel stau lucrurile acum. Se minte pe rupte. Și se minte mai cu seamă cu privire la atacul lui Putin, care, la o analiză lucidă, e tot mai probabil. Apoi se dezinformează aprig cu privire la motivele sale, ori la țările care, voluntar sau involuntar, îl ajută. Iar în cauză nu e doar fostul cancelar al Germaniei, Gerhard Schröder.

Noua ieșire în decor a neamțului ex-cancelar din buzunarul vestei lui Putin

Salariatul țarului rus a lansat un nou tir de baraj al propagandei putiniste, afirmând că ”Ucraina ar trebui s-o lase mai moale cu zăngănitul armelor”. De parcă nu Rusia stăpânului său, Vladimir Putin, care-l plătește regește pe Schröder, le agită de luni de zile spre a șantaja. Or, Schröder e o problemă spinoasă pentru Germania. Căci influența lui asupra membrilor de rând, dacă nu și a unora din conducerea principalului partid guvernamental german, e încă notabilă.

Iar SPD nu s-a putut decide ce atitudine să adopte în criza ucraineană. Una morală, care s-o ajute în rândul aliaților ei externi, care-i solicită în disperare lumina verde pentru a exporta în Ucraina niște obuziere antedeluviene din arsenalul redegist? O poziție mai degrabă cinică, dar economic aparent benefică, perpetuând tradționalul împăciuitorism german față de Moscova? Sau una de îngenunchere totală în fața dictaturilor și regimurilor totalitare, precum al Chinei comuniste și al Rusiei, proprii extremiștilor de stânga? De pildă postcomuniștilor din Partidul Stânga. Șefa grupului său parlamentar din Bundestag, Amira Mohamed Ali, s-a inflamat groaznic când Berlinul s-a făcut de râs față de vest și față de Ucraina, hotărând să-și manifeste ”sprijinul” pentru asediații și terorizații ucrainieni, prin expedierea de 5.000 de căști la Kiev.

Ceea ce l-a determinat pe primarul capitalei ucrainiene, Kliciko, să se întrebe, amar, ”ce vor mai trimite oare germanii? Perne?” Înfuriată însă la culme de ceea ce i s-a părut a fi atitudinea ”belicoasă” a Republicii Federale, Amira Mohamed Ali, i-a cerut Berlinului, nu agresorului rus, ”să termine cu zăngănitul armelor”!

Germania, criza ucraineană și distrugerea UE

Grotesca reacție filorusă a postcomunistei Amira Mohamed Ali e larg împărtășită în Germania de islamiști și de extremiștii de dreapta din AFD. Ba chiar și varii dregători din SPD și o bună parte din presă par să nutrească aceleași sentimente de caldă prietenie față de dictatura moscovită, de vreme ce nu se văd în stare să facă diferențierile necesare.

De pildă, să admită că nu e tot una agresorul și agresatul, ori o politică responsabilă, în interesul Occidentului și al democrației, pe de o parte și un appeasement infect, ajutând o tiranie rusă tot mai agresivă, mai expansionistă, mai criminală, mafiotă și teroristă, mai ales pe plan intern, dar nu numai, pe de alta.

Realitatea e că Rusia lui Putin, deși nu mai exportă o religie politică de coerența și atractivitatea creatoare de prozeliți a comunismului, rămâne, realiter, un pol și o suprafață de proiecție pentru multe feluri de extremism antioccidental, anticapitalist și antidemocratic, de nihilism și totalitarism. Adepților acestor ideologii li se adaugă dregătorii corupți și coruptibili. Și unii inși de o voracitate ieșită din comun, gen Schröder. Despre care nu se înțeleg multe.

Nu e clar, de pildă, de ce nu e contrat de actualul șef al SPD, cancelarul Scholz? De ce nu i se retrag substanțialele favoruri, între care un birou și subalterni în Bundestag, de care beneficiază din banii contribuabililor germani ca fost cancelar, nu ca trompetă de serviciu a unui dictator, de vreme ce sunetul goarnei sale putiniste distruge imaginea țării ce-i finanțează lucrativele privilegii?

Și de ce mai e tolerat în SPD, partid ce s-a dat de ceasul morții să se despartă de alți membri, net mai patrioți și mai onești, ca Thilo Sarrazin, care i-a șocat pe tovarăși pentru că și-a exercitat dreptul de a exprima puncte de vedere impopulare privind islamizarea Germaniei?

Cu totul nedemn pentru un fost cancelar german, Schröder, care l-a calificat pe sângerosul dictator Putin drept ”democrat fără prihană”, beneficiază de contracte cu trei concerne energetice controlate de Kremlin, între care Nord Stream II și Gazprom. Doar de la Rosneft ia 600.000 de dolari pe an. Putin întreține, ce-i drept, mulți agenți de influență, dar niciunul de rangul germanului.

Sigur, prezervarea de relații bune cu Rusia e populară, în Germania. Or, refuzul Berlinului de a se situa clar de partea unui stat-prieten amenințat, ca Ucraina, livrându-i arme defensive, în loc s-o părăsească la greu, erodează serios credibilitatea externă a Germaniei și statutul ei de primus inter pares în UE. În plus, contribuie substanțial la zdruncinarea durabilă a alianțelor occidentale, discreditând masiv Berlinul în țările din estul și din centrul Europei.

Crescuta probabilitate a unui atac în Ucraina și rostul amânării lui

În răstimp, n-are rost să ne facem iluzii. Atacul lui Putin e tot mai probabil, deși ar mai putea fi oprit tocmai prin demersurile pe care le resping extremiștii de stânga, de dreapta, Schröder și ultraprogresista Amira Mohamed Ali. Cum ar putea fi realizată agresiunea rusă? Astfel încât să provoace tulburări în Ucraina și să ducă la debarcarea președintelui Zelenski, prea patriot pentru dictatorul de la Kremlin, care, potrivit serviciilor secrete britanice ar fi optat pentru un prezident-marionetă. Ar fi, probabil, un ”șef de stat” de felul celor de care sunt îndrăgostite cleptocrațiile.

Prelungirea pregătirilor agresiunii nu se datorează decât încercării profitabile de a obține, pe măsură ce trece timpul și tensiunile se perpetuează și cresc, tot mai multe avantaje din fărâmițarea, pisarea și erodarea rezistenței și fermității ucrainienilor și aliaților nord-atlantici, în special a extremei stângi americane. Care a și început și ea să ceară noi concesii apusene. Smintitul narativ progresist ascunde obsesia expansionistă a Moscovei și acreditează ideea că pacea s-ar putea obține, dacă tiranul ar fi ajutat să-și apere prestigiul prin noi și unilaterale concesii apusene.

În reacție la gâlceava occiddentală, Putin are motive să-și frece mâinile de bucurie. Liderul de la Kremlin vrea, desigur, să-și amelioreze imaginea cam șifonată între ruși, pentru că economia țării sale e varză. Putin mai speră să-i obosească și să-i neurastenizeze pe ucrainieni, determinându-i să-l dea jos pe Zelenski, a cărui incapacitate de a obține suficiente ajutoare militare dintr-un vest abulic și parțial complice, prin împăciuitorism, cu tiranul, îi erodează liderului de la Kiev imaginea.

Calculele Kremlinului și idioții lui utili din România

Concomitent, amânarea atacului îi dă timp lui Putin să-și pregătească propria populație mințită zilnic, sistematic, printr-o propagandă absolut deșanțată. Tunurile agitpropului țintesc și în români, cărora li se împuie capul că ucrainienii ar fi antiromâni, pentru că nu se comportă cu mănuși cu minoritarii, sau pentru că ”dețin teritorii românești”.

Ca și cum Bucovina de Nord n-ar fi fost luată la pachet cu Basarabia de Stalin după un ultimatum acceptat în mod laș și de autoproclamați ”naționaliști”, ai căror reprezentanți sau simpatizanți au votat în Consiliul de Coroană al regelui, în 1940, în majoritate, pentru cedarea FĂRĂ LUPTĂ a teritoriilor țării revendicate de bolșevici și de ungurii susținuți de Hitler și Mussolini. (Între alți politicieni favorizând cedări de teritorii fără luptă s-au aflat la 30 august, când s-a rupt din trupul țării Transilvania de Nord după diktatul hitlerist de la Viena, AC Cuza, din a cărui mișcare s-a desprins Garda de Fier, precum și legionarii Horia Codreanu și protopopul Ion Moța). Sau ca și cum Ucraina ar fi fost de vină că frontierele postbelice (valabile azi) au fost omologate așa nu în ultimul rând din pricina monumentalei greșeli a lui Antonescu de a trece dincolo de Nistru.

Azi, doar un lider mai violează frontierele Bătrânului Continent: Putin. Or, revizuirea lor ar putea deveni un coșmar pentru români. Pentru care încă o îngenunchere a predilectelor victime ale Kremlinului, care sunt ucrainienii, ar avea urmări neplăcute. Fiindcă România și Republica Moldova s-ar putea trezi la granițe cu noi trupe rusești sub comanda unei tiran neoimperialist.

Fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, are perfectă dreptate să considere că e o dezinformare afirmația potrivit căreia scutul de la Deveselu ar fi o ameninţare pentru Federaţia Rusă. Justă e și aprecierea sa, potrivit căreia liderul rus ”vrea să ajungă la gurile Dunării”.

Descurajarea agresiunii și complicii ei voluntari sau involuntari

Invazia rusă în Ucraina ar urma să antreneze, potrivit SUA și Germaniei, aspre sancțiuni. Nu însă trupe apusene care să apere țara atacată, ceea ce reduce substanțial riscurile Moscovei. Și cât de aspre și de inconturnabile ar fi sancțiunile, cu guverne precum cele de la Washington și Berlin?

Atacul e probabil tocmai pentru că tiranul ”poate”. Și știe că ”poate”. De altfel, a investit considerabil capital politic și sume uriașe în concentrările de trupe, iar retragerea fără cuceriri l-ar face să arate ca un idiot, căruia i s-a plătit sec la cacealma, fiind prins în izmenele lui Mihalache și cu rușinea la vedere. Iar apoi, nu i s-a dat repetat lumină verde în vest? N-a afirmat Joe Biden, înainte de a fi urgent corectat de propria sa administrație, că una ar fi (la capitolul reacții occidentale) o ”incursiune rusă limitată”, cu totul alta o invazie în toată regula?

În Apus, tergiversarea cotropirii a și dat roadele psihologice scontate. Nu se prea mai tematizează raptul rus din 2014, ba s-a ajuns să i se ofere teroristului șantajist de la Kremlin ceea ce nici un dictator cu degetul pe trăgaci nu merită: reluarea unui ”dialog diplomatic serios”. Care, dacă nu se produce atacul, semnalizează și intrarea în funcțiune a gazoductului Nord Stream II.

Or, acest dialog obsesiv invocat, unul al surzilor cu Rusia, are loc de decenii și s-a dovedit mai rău decât inutil, de vreme ce l-a stimulat pe tiran să încerce, pe gratis, și bluful său actual.

Putin mai știe că ”poate” și pentru că vede America pradă unei revoluții maoiste. În fruntea ei e un președinte care s-a discreditat plenar în Afganistan, secondat de o vicepreședintă de o crasă incompetență. Proaspeți neofiți ai religiei seculare ultramoralist-progresiste, ambii urmăresc cu zel nu atât înlăturarea pericolelor planând asupra Americii și vestului, cât impunerea agendei lor ecologist-transgenderiste și antirasist-rasiste. În pofida prevederilor clar antidiscriminatorii ale Constituției SUA, Joe Biden a hotărât să acorde absolută prioritate la numirea unui magistrat al Curții Supreme nu meritelor profesionale ale candidaților, ci discriminării rasiale, excluzând de la ocuparea înaltei funcții membrii oricăror grupuri identitare în afară de al femeilor de culoare.

În reacție, se întăresc pretutindeni populiștii rusofili. Căci în replică la războiul cultural occidental, ipocritul dictator de la Kremlin încearcă, nu fără succes, să profite de greșelile apusene și să se erijeze, cu ajutorul Maskirovkăi, al dezinformărilor și al agenților săi de influență, ca și al unei părți a extremei drepte europene, în rolul de ”protector” al civilizației iudeo-creștine.

Dar se mai poate face oare ceva? Se poate și trebuie să li se ceară cu vigoare guvernanților solidaritate cu Ucraina și unitate în efortul ajutorării ei. Fiindcă suntem de mult, chiar dacă încă nu se trage, în plin război hibrid. A sacrifica Ucraina și a nu-l câștiga înseamnă a ne împuțina radical șansele de a ne salva democrațiile, independența, alianțele și civilizația.