Prinţul Philip a încetat din viaţă

Părea că vine din altă epocă. Câteodată nu ţinea cont de protocol. Germanul Philip la curtea dinastiei Windsor - oficial Duce de Edinburgh - a însoţit familia regală britanică adesea "incorect politic". Ceea ce pentru unii era motiv de critică, pentru alţii era o adevărată încântare.

Queen Mum, soacra sa, îl poreclise la început "The Hun", hunul, şi nu doar în glumă. În 1947 căsătoria lui Philip, de origine germană, cu Elisabeta, regina de mai târziu, a fost, la numai doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o mare încercare pentru familia regală britanică.

Cel mai bun rol secundar

Formal, Philip a fost un prinţ danez şi elen, dar şi german. Concetăţenii săi aruncaseră bombe asupra catedralei Westminster Abbey, în care s-a oficiat pe 20 noiembrie 1947 căsătoria sa cu Elisabeta, moştenitoarea tronului britanic. El, un prinţ fără ţară şi fără patrie, dar un mare gentleman, potrivit spuselor soţiei sale.

Prinţul Philip a identificat şi ocupat micile nişe oferite de protocolul strict - trebuia să meargă mereu la un pas în spatele reginei. Nu doar prin umorul de care s-a folosit pentru a da conţinut celui mai important rol secundar, după cum se spune, pe care l-a obţinut prin căsătorie. Câteodată scăpa şi remarci usturătoare.

Pe cancelarul federal Helmut Kohl l-a salutat în 1997, la Târgul de la Hanovra, cu cuvintele: "Bună ziua, domnule cancelar imperial!" A mai rămas consemnată şi următoarea întâmplare: Odată, pe când el se afla la volanul limuzinei regale, cineva de pe bancheta din spate l-a rugat să conducă mai încet. A răspuns că dacă îi mai critică o dată stilul de a şofa, va opri pe dreapta şi acea persoană nu va avea decât să-şi continue drumul până acasă pe jos. Apoi în maşină s-a aşternut liniştea. Pe bancheta din spate se afla chiar soţia sa, regina...

Ironia i-a făcut soarta suportabilă

Prinţul Philip a stăpânit la perfecţie şi arta ironiei fine. "Soţia mea este absolventă a facultăţii de filozofie, este cu mult mai importantă decât mine", i-a mărturisit un bărbat în Australia. La care Philip i-a răspuns: "Şi noi avem această problemă în familie".

Prin mici sarcasme el a reuşit mereu să pună în valoare rolul său secundar la Curte. În calitate de "rege inoficial al comediei", a recoltat mereu atât aplauze cât şi huiduieli. Aşa a făcut şi când s-a aflat în vizită de stat în Paraguay, în timpul dictaturii lui Alfredo Stroessner. Prinţul Philip l-a provocat pe dictator, spunându-i că se află cu plăcere într-o altă ţară care nu este condusă de popor. Gluma politică subtilă a fost un alt hobby al Prinţului.

Dar şi el a trebuit să suporte unele vorbe dure. Fiind pe jumătate german, unii britanici l-au tratat la început cu neîncredere. În 1956, când a pus bazele unui program de burse pentru tineri studenţi, ministrul britanic al Educaţiei de atunci, David Eccles, i-a adresat următoarele cuvinte: "Am auzit că doriţi să înfiinţaţi o Hitlerjugend (organizaţia de tineret în Germania nazistă - n. red.)"

Amestecul de ţinută exemplară şi gură slobodă a fost emblema Prinţului. El a adăugat astfel casei regale britanice şi componenta distractivă. Pentru mulţi a fost un contrast benefic la regina desăvârşită din punct de vedere formal, care întruchipează spiritul datoriei şi sobrietatea.

Acasă în Europa şi totuşi fără patrie

Şi viaţa sa dinainte de a-şi cunoaşte soţia a fost neobişnuită. Născut în 1921 pe insula elenă Korfu ca "Prinţ al Greciei şi Danemarcei", el a trebuit să părăsească ţara pe când era foarte mic, din pricina războiului greco-turc. Familia sa princiară s-a destrămat în exilul parizian. Tatăl său a trăit în continuare cu o iubită la Cannes, iar mama sa, Alice von Battenberg, o strănepoată a Reginei Victoria, şi-a petrecut tot restul vieţii în sanatorii. Cele patru surori mai mari ale sale s-au măritat toate cu prinţi germani. De Prinţul Philip s-au ocupat rudele britanice ale mamei sale.

Acestea l-au trimis la cele mai bune internate din Europa. Istoricul casei regale britanice, Andrew Marr, a descris personalitatea Prinţului în următoarele cuvinte: renunţare la autocompătimire, pragmatism, o lipsă demonstrativă a maleabilităţii, o intelectualitate bine disimulată şi dragoste pentru natură.

Dotat cu aceste însuşiri, el şi-a început scurta carieră de ofiţer al marinei britanice, fără a fi cetăţean britanic. La vârsta de 18 ani a făcut cunoştinţă cu Prinţesa Elisabeta, cu cinci ani mai tânără decât el, şi a rămas în contact cu ea pe întreg parcursul războiului. În 1946 a cerut-o de nevastă. La nuntă nu a fost dorită prezenţa rudelor sale germane, în mare parte cu trecut filo-nazist.

Dormitoare separate

Căsnicia lor a fost scutită de scandaluri. Fie nu au existat, fie au fost împiedicate să iasă în spaţiul public de reţeaua de discreţie din jurul Casei Regale. A rămas consemnată următoarea întrebare retorică pusă de Prinţul Philip: "Cum aş putea eu vreodată să-i fiu reginei infidel? Fiindcă ea nu ar putea niciodată să se apere, plătindu-mi cu aceeaşi monedă..."

Traiul lor comun a fost clădit pe separări din timp în timp, a declarat istoricul regal Robert Lacey. Se pare că au avut deja devreme şi dormitoare separate.

Un maestru al provocării calculate

Rolul Prinţului Philip nu a fost uşor. Deja după primii ani de căsnicie el a mărturisit că se simte ca o amibă, după ce soţia sa i-a interzis, din raţiuni de stat, să transmită mai departe copiilor comuni numele său de familie Mountbatten. Cu toate acestea, el a fost mereu perceput drept cap al familiei. Ea domnea în regat, el era şeful "firmei Windsor".

În 2017, când a atins vârsta de 96 de ani, a decis "să iasă la pensie", transferând multe sarcini oficiale membrilor mai tineri ai familiei. "Cred că m-am achitat de partea mea de obligaţii, aşa că acum vreau să mă distrez un pic", a declarat el, la scurt timp după ce şi-a anunţat retragerea. În decursul deceniilor a efectuat 637 de vizite oficiale în străinătate, a susţinut aproape 5500 de discursuri şi a devenit preşedinte sau membru a mai bine de 780 de organizaţii.

Acum Prinţul Philip a decedat în Palatul Windsor. Monarhia britanică nu a pierdut doar prinţul consort cu cea mai mare vechime în funcţie din istoria Regatului Unit, ci mai ales unul din cei mai simpatici membri ai săi.