Prieteni pragmatici în estul Mediteranei

Premierul elen Alexis Tsipras a invitat la un al treilea summit trilateral la care să ia parte Grecia, Ciprul şi statul Israel. Evenimentul aproape că a fost ignorat în occident. După întâlnirile anterioare desfăşurate la Nicosia şi Ierusalim, părţile au discutat la Salonic despre cooperare economică, proiecte de cercetare comune şi securitate regională. În sala de concerte din Salonic, situată la malul mării, "cele trei state democratice din estul Mediteranei", după cum le-a numit premierul israelian, Benjamin Netanyahu, şi-au propus să iniţieze o schimbare în regiunea lor. Cele trei state se privesc ca pe o rază de lumină într-o regiune confruntată cu numeroase crize.

Pe parcursul întâlnirii au fost prezentate o sumedenie de idei noi, s-a exprimat intenţia construcţiei unui gazoduct comun, de pe urma căruia toate cele trei state ar avea de câştigat. Impresia generală a fost aceea că şi-a făcut apariţia o nouă axă occidentală în Orientul Apropiat.

Istoria evreiască a metropolei Salonic

O însemnătate specială a avut reuniunea şi din perspectiva trecutului. Oraşul Salonic a avut o comunitate evreiască foarte mare până când a fost ocupat de Wehrmacht, între anii 1941-1945. Jumătate din populaţie a fost până atunci alcătuită din evrei sefarzi, sosiţi din Spania, de unde au fost alungaţi în secolele 15 şi 16. De aceea, oraşul şi fusese supranumit "Ierusalimul Balcanilor".

După încetarea ocupaţiei germane, Salonicul şi-a şters din memorie acest capitol din trecut. Abia de câţiva ani el revine în actualitate. Decenii la rând istoriografia locală s-a concentrat pe victimele creştine rezultate în urma masacrelor comise de nazişti în timpul ultimei conflagraţii mondiale. Dar, o dată cu instalarea în funcţie a actualului primar, Giannis Boutaris, relaţiile cu comunitatea evreiască s-au ameliorat. Edilul a vizitat regulat Israelul şi s-a apropiat de comunitatea evreiască din Salonic.

În perimetrul vechii gări, unde evreii au fost înghesuiţi de nazişti într-un ghetou, va fi amenajat un muzeu al Holocaustului. La edificarea lui va participa şi Germania. Premierul israelian a numit Salonicul "un creuzet de contopire a culturii elene şi evreieşti", care a contribuit enorm la dezvoltarea civilizaţiei moderne. Dar încă nu există muzeu. Nu există nici gazoduct. Există doar idei, care trebuie să fie urmate de planuri concrete.

Armonie în locul soluţionării problemelor

În atenţia participanţilor s-a aflat mai ales sublinierea armoniei. Poate că de aceea evenimentul a părut oarecum rigid, fiindcă a pus accent pe "prietenie" şi "partneriat natural", în loc să se ocupe de problemele ce necesită o rezolvare. De exemplu relaţiile cu Turcia. Deşi Grecia profită de pe urma politicii riguroase a lui Erdogan, atât în materie de refugiaţi cât şi în materie de turism, relaţiile dintre cei doi parteneri în cadrul NATO sunt ternsionate. Israelul speră la rândul său că poate păstra Ankara pe lista aliaţilor săi şi se abţine vizibil să critice Turcia. Astfel, singurul responsabil care s-a referit la marele vecin de la nord a fost preşedintele cipriot, Nikos Anastasiades, care a cerut o soluţionare acceptabilă pentru toţi a dosarului cipriot, în aşa fel încât să fie posibilă reunificarea insulei divizate din anul 1974.

Mai puţin rigidă ar fi fost întâlnirea la vârf dacă politicienii ar fi avut în vedere ceea ce-i uneşte, anume pragmatismul. O alianţă funcţională a celor trei state ar contribui la detensionarea situaţiei în regiune. Grecia ar putea profita de presupusele zăcăminte de gaz din estul Mediteranei, generând creşterea economică atât de necesară ţării. Concomitent, ar avea în Israel un aliat de nădejde în conflictul cu Turcia, un partener care nu este membru NATO. Cele trei ţări sunt în fond interesate să apere zăcământul de gaz de eventuale pretenţii ale Ankarei.

În noul context este necesară depăşirea diferenţelor dintre Grecia şi Israel. Cele două ţări întreţin relaţii diplomatice doar din anii 90. Fostul premier Andreas Papandreu a fost un prieten al lui Yasser Arafat şi a sprijinit exclusiv partea palestiniană. Abia fiul său Giorgos Papandreu, premier şi el între anii 2009-2011, s-a împrietenit cu Netanyahu şi relaţiile bilaterale s-au detensionat treptat.

Pentru ca lucrurile să continue pe acest făgaş este nevoie ca Tsipras să continue politica sa pragmatică şi să pună surdină declaraţiilor privind Palestina. De partea cealată, Netanyahu trebuie să-şi reanalizeze poziţia faţă de soluţia celor două state. Dar, înainte de toate, Europa ar trebui să se intereseze de noua alianţă din estul Mediteranei.

Florian Schmitz / ial