Porcăria "scroafei evreieşti"

Oribilul basorelief bisericesc din oraşul întemeietorului protestantismului, Luther, îşi bate joc şi de evrei şi de rabinul lor. Cel din urmă e înfăţişat căutându-i scroafei sub coadă în timp ce, sub o bătaie de joc la adresa unei variante ebraice a Numelui Divin, credincioşii mozaici, despre care se ştia că refuză să mănânce produse din carne de porc, sunt exhibaţi ca fiind ataşaţi de ţâţele ei, spre a-i suge laptele.

Un tribunal regional german a hotărât, mai nou, că dezgustătoarea "podoabă" mutilând faţada istoricei biserici orăşeneşti din Wittenberg n-ar reprezenta o insultă la adresa evreilor azi în viaţă. Judecătorii n-au dat deci curs petiţionarului  evreu care solicitase îndepărtarea ei, deşi au admis, implicit, caracterul ei antisemit. Căci, potrivit Curţii din Naumburg, de acest aspect antiiudaic ar ţine seama o placă aşezată sub basorelief, care aminteşte de asasinarea în Holocaust a 6 milioane de evrei.

Verdictul, care nu e definitiv, a stârnit, pe drept, o controversă aprinsă în Germania. Una care nu e cu totul străină de alte dispute similare, purtate în SUA, de pildă pe marginea monumentelor unor personalităţi istorice favorizând sclavagismul. Dezbatarea curentă ar putea lua o nebănuită amploare, de vreme ce în spaţiul german există aproximativ alte 30 de biserici astfel sluţite.

Însărcinatul federal german pentru combaterea antisemitismului, Felix Klein, a propus deci îndepărtarea unor astfel de sculpturi şi amplasarea lor în muzee. Alţii sunt de altă părere. Aşa cum istoria nu trebuie rescrisă, nici vestigiile istorice nu trebuie îndepărtate de la locul lor, s-a afirmat. 

În chestiune nu e doar corectitudinea politică. Istoriografia occidentală e de acord că Holocaustul n-ar fi fost posibil fără tristul aport al bimilenarului antiiudaism creştin, o ostilitate faţă de evrei care, cel puţin de la Evanghelia lui Ioan încoace şi, probabil, dinainte, a pătruns în Europa, s-a ancorat religios şi s-a fixat cultural, reivindu-se la baza antisemitismului rasist al naziştilor, pe care l-a hrănit şi înteţit.

După cel de-al Doilea Război Mondial bisericile apusene au depus notabile eforturi, încercând să ia distanţă, pe cât au putut, de acest antiiudaism religios, teologic şi istoric. Dar varii rămăşiţe ale porcăriilor izvorâte din surse religioase apologetice, xenofobe şi, prin consecinţe, rasiste, persistă în spaţiul public. Şi continuă, cum s-a văzut în secolul XX, să-şi exercite efectele dezastruoase în mentalul colectiv chiar şi la şapte veacuri de la inventarea şi sculptarea celei din Wittenberg.

Ce-i de făcut spre a contracara nefastele consecinţe alimentatoare de antisemitism ale unor astfel de infamii? Nu sunt istoria şi memoria prea valoroase pentru civilizaţie ca să le abordăm uşuratic? Ca să modificăm, să îndepărtăm, ori să distrugem fie şi doar parţial monumente, edificii, biserici? Şi ne putem rezolva oare juridic dilemele culturale?

Nu există răspunsuri incontestabile la multe întrebări. Cert, în schimb, e că verdictul tribunalului e vădit eronat. Pentru că astfel de sculpturi eternizează nu doar ura faţă de evrei, ci şi ofensa la adresa urmaşilor contemporani ai celor medievali, folosiţi ca model pentru ticăloşia basoreliefului din Wittenberg. Acesta arborează, de altfel şi o blasfemie, pe care codul penal german pretinde, în continuare, a o pedepsi. Concomitent, neruşinata calomnie antisemită perpetuează şi umilirea credincioşilor creştini, care se văd confruntaţi, ori de câte ori privesc faţada bisericii din Wittenberg, cu o accepţie fundamental pervertită a creştinismului. Ai cărui întemeietori au fost, in corpore, evrei.

Ajunge, oare, la baza bisericii, o placă încercând să contextualizeze mârşăvia? Să trimită, scurt, la  consecinţele cataclismice ale iudeofobiei? E suficientă îndepărtarea celor circa trei duzini de basoreliefe cu scroafe antisemite sluţind faţadele catedralelor din ţările de limbă germană şi expedierea acestor porcării jenante în muzee, cu explicaţiile de rigoare? Nu sunt convins.

Păstrarea lor în contextul original ar avea, poate, virtutea de a reprezenta o piedică în calea amneziei originii religioase a fenomenului, a trecerii în uitare a unei multimilenare ruşini care continuă să-şi facă toxicul efect şi trebuie, ca atare, nu ascunsă, ci confruntată făţiş. Şi demontată spiritual. Fenomen extrem de versatil, antisemitismul are multe feţe. A-l combate nu e tocmai uşor. Când pătează memoria, credinţa, istoria şi monumentele ei, ura faţă de evrei ridică probleme şi mai spinoase.

În ce mă priveşte resping categoric orice tentativă de reşapare şi restaurare convenabilă, dar falsificatoare a istoriei. O atare viziune îl infantilizează pe om, nerecunoscându-i capacitatea de a judeca drept şi responsabil. Cred, în schimb, în învăţarea istoriei şi într-o memorie vie.

Esenţiale mi se par confruntarea şi depăşirea, între altele prin educaţie, a prejudecăţilor antisemite, fie ele religioase, ori rasiale. Departe de a-i privi doar pe evrei, existenţa ori absenţa acestor prejudecăţi alimentate de orice fanatism şi totalitarism, au ajuns să constituie testul de căpătâi al civilizaţiei, al capacităţii societăţilor de a se adapta modernităţii şi, în fond, de a supravieţui în libertate.