Ponta, comunismul şi măiestria supravieţuirii

Trăieşte şi încercarea de a o resuscita. Iată despre ce e vorba, între altele, în acest scrutin prezidenţial. Comunismul, ca şi fascismul, are şapte vieţi.

De-o longevitate politică impresionantă s-a bucurat până acum şi Victor Ponta. Mea culpa. Am crezut în 2012 că un Ponta plagiator va fi silit până la urmă de partidul său să-şi dea demisia, în special după ce s-a aflat că a manipulat instituţii întregi spre a evita oficializarea furtului său de lucrare de doctorat.

M-am înşelat. Nu-i prima oară. Am greşit şi acum 25 de ani, când, încurajat de maniera convingătoare a asumării trecutului totalitar în Germania apuseană, am subestimat grav măiestria supravieţuirii comunismului în răsărit. Că se manifestă azi în ţări NATO, în cele care duşmănesc occidentul sau în cele cotropite de tancuri ruseşti, că la cârma lui sunt lideri care se pretind socialişti, sau că e condus din umbră de ex-securişti deveniţi oligarhi, care se dau "patrioţi", „conservatori” ori „liberali”, comunismul, e cert, n-a murit.

Chiar dacă n-o fi corect politic, nu corespunde Zeitgeistului şi nu e cool şi hip s-o spui: trăieşte bine mersi nu doar în Rusia, ci şi în baronetul din fostele ţări ocupate de sovietici, în ciuda aderării lor la structuri euro-atlantice. Integrarea le-a schimbat, formal. Dar şi comunismul a ştiut să se adapteze.

În lupta împotriva libertăţii, a democraţiei, a statului de drept şi a societăţii deschise comunismul a reuşit, agil, să se cupleze la resurse vitale, să facă bani, să se camufleze, să se dea pluralist, să intre în combinaţii spectaculoase şi în concubinaje odioase, de pildă cu fascismul şi fundamentalismul religios. Pe scurt, s-a metamorfozat. S-a parfumat. S-a uns cu alifii. E elegant. Dă bine. Zâmbeşte persuasiv. Dar ştie că nu se putea perpetua decât ucigând memoria şi subminând democraţia. Îl auzi, nostalgic, lăcrimând după Nea Nicu. Sau negând Holocaustul. Şi susţinând politicieni afini.

Mai nou, are două variante. Una se mai eschivează şi se disimulează. Alta, cu trăsăturile lui Putin şi ale emulilor lui, a scos capul. E la suprafaţă, nu se mai ascunde şi e agresivă. Greţoasa lui fizionomie, machiată sistematic de inşi precum ideologii de la criticatac, iar mai nou de doctrinarii extremei drepte cu care s-a acuplat voios, s-a reivit în scenă încă de la aşa-zisul sfârşit al istoriei, celebrat de Fukuyama.

A purtat diverse măşti în Moldova şi Transnistria, la începutul anilor 90, ori pe drapelul cotropitorilor Georgiei şi al aliaţilor lor interni, în 2008, apoi la Kiev, în camarila lui Ianukovici. După revoluţia de pe Euromaidan a apărut în Crimeea, printre mascaţi. Cu sau fără mască, figura histrionică a comunismului îşi face de cap în unităţile de blindate care au invadat estul Ucrainei şi ameninţă „să ia Kievul în două săptămâni”, după cum i-a explicat Vladimir Putin şefului Comisiei Europene, Barroso.

Anterior, prin blocarea în Consiliul de Securitate, de către delegaţii KGB-istului Putin şi a aliaţilor săi din China comunistă, a oricărei rezoluţii apte să stopeze masacrul sirian, mutilase faţa Naţiunilor Unite, o organizaţie a cărei noimă, ratată după 1945 în mult prea multe rânduri, e să evite genociduri de felul Holocaustului.

Alunecarea galopantă în dictatură a Rusiei, în ultimul deceniu, nu l-a împiedicat pe versatilul Ponta să-şi înceapă cariera de premier cu un ministru de externe mare fan al Kremlinului şi să se alieze cu un oligarh securist al cărui imperiu mediatic nu s-a sfiit să primească sfaturile Vocii Rusiei în timpul puciului din 2012 şi nu doar .

E trist că s-a înşelat atunci şi Klaus Johannis. Mai trist e că edilul sibian e de părere acum că un puci împotriva statului de drept ar fi un demers situat „la marginea constituţionalităţii”. Jos pălăria că a început totuşi să-l critice, afişând, fie şi într-un târziu, o oarecare flexibilitate. Era şi vremea.

Până şi Putin s-a devoalat între timp. Iar securistul oligarh, mare maestru în măcinatul lent al morilor justiţiei, s-a văzut demascat ca delincvent. Totuşi, aliatul său şi unul din principalii autori ai puciului, arhitectul superimunităţii parlamentarilor din marţea neagră şi al legiferării traseismului primarilor, vai, candidează la preşedinţie.

Chiar crede cineva că democraţia românească nu se va resimţi dacă Ponta va fi ales? Că statul de drept nu riscă să sucombe? Că va supravieţui precum extremismul de stânga, despre care s-a crezut că va muri în timp ce, transfigurându-se în colectivism naţionalist, comunismul tocmai se eterniza?

Indiferent dacă urmaşul primului preşedinte postceauşist, Ion Iliescu, va abandona sau nu faţada sa democratică de socialist: mai există oare naivi în stare să creadă că, odată ajuns preşedinte şi cu întreaga putere la discreţia sa şi a baronilor din PSD, un partid nereformat, Ponta nu va desfiinţa bună parte din libertăţile pe care şi le-au cucerit românii prin sacrificiul tinerilor din decembrie 89?

Dacă aceşti naivi n-au dispărut, iar opinia lor e şi-a majorităţii, ce păcat. Tant pis, cu atât mai rău. Nu mai puţin rea e nădejdea că „vestul nu ne lasă el”, că nu ne va permite să lăsăm se ni se ducă de râpă statul de drept. Iată o iluzie ce riscă să se răzbune cumplit. Realitatea simplă e că unii nu ştiu dacă Occidentul se poate apăra pe sine. Cu atât mai puţin pare să poată apăra o democraţie care s-a abandonat.

E-adevărat că, în final, va conta şi va învinge doar cine va miza pe cartea câştigătoare. Şi este cert că nu se vor plasa de partea bună a istoriei nici partizanii lui Putin şi nici adepţii modelului chinez. Victoria va aparţine, cu siguranţă, libertăţii. Dar când? Şi câte suferinţe vor mai fi de îndurat până la îngroparea definitivă a unui zombi precum comunismul rezidual?

Iată, de fapt, chestiunea esenţială a alegerilor prezidenţiale româneşti.