Poliția, între pensii speciale și mii de salarii mizere

Ministrul de Interne Cătălin Predoiu a precizat recent la Euronews că în anul 2023 ministerul a pierdut aproximativ 10.000 de cadre prin pensionare. Asta, în situația în care MAI mai are nevoie de 20.000 de polițiști pentru a asigura necesarul de personal care să facă față provocărilor începând cu ordinea publică până la infracțiunile cele mai grave de trafic de persoane, trafic de droguri, crime, violuri. Din cauza lipsei de cadre, după 2017, absolvenții de liceu ajung polițiști după doar zece luni de pregătire, față de doi ani cât prevedea legea până atunci.  

Un sondaj INSCOP realizat la finele anului trecut arată că 48,6% dintre români au încredere în Poliție, dar încrederea e mai scăzută atunci când vine vorba de polițiști (41%, IRES, decembrie 2023). Poliția, văzută ca instituție, nu face front comun cu cei peste 130.000 de angajați, judecând după gradul de încredere. Cazurile de corupție la vârf, dar mai ales „mica“ corupție din rândul polițiștilor în general și al celor de la poliția rutieră în special, duc la încrederea scăzută a populației în apărătorii legii în raport cu instituția.

Polițiștii pensionari, o soluție de avarie pentru MAI

Potrivit Legii privind statutul polițistului, actualizată în 2024, polițiștii ieșiți la pensie pot fi reîncadrați în funcțiile pe care le-au avut înaintea pensionării, beneficiind de salariul corespunzător. Valul de pensionări de anul trecut arată însă că retragerea din activitate a 10.000 de polițiști în condițiile așa-zisei reforme a pensiilor speciale care se va aplica de fapt după cinci ani este o realitate pentru care ministerul de Interne nu are soluții. Atâta vreme cât pensiile polițiștilor sunt mai mari decât salariile pe care le-au avut, e de presupus că tot mai mulți vor părăsi sistemul.   

Încă mai sunt polițiști care obțin declarații în anchetă prin bătaie

Poliția română este una dintre instituțiile cel mai greu de reformat. Una din cauze ține de atașamentul ofițerilor cu funcții de conducere față de politicieni. Alta ține de moravurile pe care veteranii din sistem le-au dobândit în comunism și pe care le aplică și acum. Unul din aceste moravuri este comportamentul abuziv față de subordonați, astfel că cei din urmă se trezesc din somn, metaforic vorbind, în poziție de drepți.

Cazurile de viol, de trafic de droguri, de violențe în timpul anchetelor au fost investigate și prezentate de multe ori de mass-media și atunci când șefii structurilor din subordinea ministerului de Interne au încercat să le mușamalizeze. Se știe că încă mai sunt polițiști care obțin declarații în timpul unei anchete prin violență fizică. Sigur că nu poate fi comparată cu atrocitățile la care recurgeau milițienii în timpul comunismului, dar practica există și azi, însă e greu de cuantificat și din cauză că victimele se tem să reclame tratamentele la care au fost supuse ori sunt sceptice că agresorii vor fi pedepsiți, potrivit regulii „Corb la corb nu-și scoate ochii“.   

Meseria de polițist nu mai este atrăgătoare

Indicatorii de performanță în sistem ar trebui să fie regula care să conducă la punerea de acord a nivelului de performanță al unui polițist cu salariul pe care îl primește. Pe de altă parte, discrepanța dintre salariul de 3.500 de lei pe care îl câștigă un polițist debutant și salariul unui chestor de poliție care este de cinci-șase ori mai mare este cauza pentru care meseria de polițist nu mai e atrăgătoare, drept pentru care instituția va avea în continuare lipsă de cadre dacă reforma MAI nu va include și regândirea salarizării.

Tot legat de salarii, o altă anomalie a fost semnalată de fostul ministru de Interne Marcel Vela, care a făcut o comparație între salariul pe care îl câștigă un polițist local, aflat în subordinea primăriei, și un polițist din Poliția națională, dând următorul exemplu: „Un polițist local care protejează ordinea publică într-un parc din Timișoara are 8-9.000 de lei iar un polițist din MAI care își riscă viața să prindă un criminal are la jumătate din salariul polițistului local“.

Nu este primul caz când un demnitar semnalează o problemă care ține de instituția pe care o conduce iar lucrurile se opresc aici, fără a veni și cu soluții. E o meteahnă veche ca politicienii și demnitarii în general să se poziționeze pe post de observatori care ridică din umeri atunci când li se cer soluții pentru rezolvarea unei probleme.