Plecări şi aplecări

Un febril du-te vino fotbalistic, diplomatic, politic şi existenţial însoţeşte în aceste zile ceea ce s-ar putea revela, prin Brexit, ca momentul zero al disoluţiei Uniunii Europene. Or, acest moment nu se va produce doar prin votul informat al britanicilor. Ci şi prin acţiuni şi declaraţii nefericite ale politicienilor continentali.

"Nu pot decât să-i încurajez pe politicienii nemţi să încerce să le dea sfaturi britanicilor despre modul în care să voteze", a declarat, duminică, la postul naţional de radio german purtătorul de cuvânt al taberei "leave", deputatul conservator englez, John Redwood. Căci, potrivit lui, imixtiunile nemţeşti ar întări masiv tabăra adepţilor unui Brexit, convingându-i că ieşirea din Comunitate ar contribui la consolidarea democraţiei britanice.

Alte forme de adio

Decuplarea Regatului Unit de Europa ar fi totuşi, pentru cea din urmă, o tragedie. N-ar fi, desigur, unica plecare tristă populând aceste zile. E şi cea a istoricului Mihnea Berindei, dispărut prematur, după o prodigioasă carieră de adversar al sinistrei dictaturi ceauşiste.

Sunt şi altele, dacă nu triste, cel puţin relevante. Ale unor personaje de care, de regulă, românilor oneşti li se apleacă. De pildă cea a generalului Stănculescu-ghips. Într-un târziu, când protipendada din armată, nomenclatura comunistă şi, nu în ultimul rând, din securitatea ceauşistă începuse să se teamă pentru privilegiile ei, serios puse în pericol de crizele de paranoia ale lui Pingelică, generalul l-a trădat, din fericire, pe Ceauşescu. Dar numai după ce îl slujise ca unul dintre cei mai credincioşi ciraci. Apoi avea să-i rămână în genere loial odiosului postcomunism marca Ion Iliescu.

Există şi plecări mai groteşti, dar nu mai puţin memorabile, din categoria lăsărilor la vatră ale generalilor pe puncte ai României. De pildă plecarea echipei române de fotbal de la Campionatul European şi mai ales cea a selecţionerului ei. După istoricul său eşec în faţa Albaniei, antrenorul naţionalei, ineranabilul Anghel Iordănescu, a refuzat să-şi asume vreo răspundere ori vină pentru dezastrul produs sub bagheta sa. Ar fi fost absurdă speranţa ca un adept nedezminţit al impenitentului plagiator Ponta, a cărui candidatură la preşedinţia României a susţinut-o Iordănescu fără vreo jenă perceptibilă, s-ar putea comporta mai demn decât idolul său politic. A cărui ascensiune, ca şi a sa proprie, îşi are originea în acelaşi partid nereformat ce nu s-a lăsat până nu i-a dăruit României mai întâi pacostea cominformistă, apoi cea dejistă şi ceauşistă, şi, în fine, cea iliescist-năstăsiot-pontistă.

Nici un observator realist al realităţii româneşti, care îmi împărtăşeşte convingerea potrivit căreia performanţele sportive sunt, în genere, direct proporţionale cu buna aşezare politică a unei ţări, nu se putea aştepta ca echipa de fotbal condusă de un astfel de ins să dea rezultate onorabile. Net mai jalnică însă decât prestaţia ei mi se pare dispreţul faţă de români şi de speranţele lor înşelate manifestat de un antrenor, care, în stil tipic, a declarat în pluralis majestatis Chiar nu ne reproșăm nimic!

Rătăciri germane

Dacă se poate face o corelaţie între sport şi politică, mai uimitoare devin realizările iniţial pasabile ale echipei germane. Care luptă pentru culorile unei ţări reprezentate de un şef al diplomaţiei precum Frank-Walter Steinmeier. Ministrul german de externe nu e un novice politic. E, dimpotrivă, fosta mână dreaptă a cancelarului social-democrat Gerhard Schröder, cel al cărui nume a devenit rădăcina etimologică a unui verb cu totul nou, inventat de politologia rusă, şi anume al noţiunii de „schröderizare”, indicând coruperea elitelor occidentale de către Kremlin.

Or, în ciuda experienţei sale vaste, Steinmeier şi-a permis un călcat în străchini mai rar în rândul politicienilor occidentali cu pretenţii de responsabilitate. Invocând imaginare „lecţii ale istoriei”, şeful diplomaţiei germane a înfierat presupuse „vociferări belicoase” şi un prezumtiv „zăngănit de arme” pernicios al NATO la adresa Rusiei. Înaintea summitului NATO de la Varşovia, demnitarul social-democrat german a criticat în termeni extrem de duri manevrele militare aliate din Polonia. N-ar fi exclus să fi avut, eventual, în vedere şi eforturile, în opinia mea cât de se poate de comprehensibile, de alcătuire a unei flote NATO la Marea Neagră, torpilate mai nou, în mod pe cât de oportunist şi populist, pe atât de regretabil, de către Bulgaria.

Aplaudat la scenă deschisă de politicienii lui Putin, ministrul berlinez l-a dezavuat astfel, indirect, şi pe tovarăşul său de partid socialist european, care este secretarul general al NATO. Deşi orientat, ca om politic, spre stânga, norvegianul Jens Stoltenberg manifestase bărbăţie suficientă spre a deplânge recent agresiunea militară a Rusiei, prin care Moscova încearcă să-şi extindă zonele de influenţă în estul Europei.

Afişându-şi împăciuitorismul demn de München 38, Steinmeier a iscat înainte de orice un conflict în interiorul coaliţiei guvernamentale germane. Ministrul de externe s-a văzut condamnat clar şi fără echivoc de şeful Comisiei de politică externă al Bundestagului, creştin-democratul Norbert Röttgen.

Ca dovadă că mai există şi luări de poziţie bine temperate şi articulate în capitala germană, experţii creştin-democraţi din Bundestag au reliefat necesitatea semnalizării nu doar a propensiunii pentru dialog a alianţei, ci şi a hotărârii ei de a ţine piept unei eventuale agresiuni ruseşti. În speţă, de a o descuraja.

Importante sunt şi asigurările date la Bucureşti, în prezenţa omologului său român, Klaus Iohannis, de către preşedintele Germaniei, Joachim Gauck. Fără să-l critice direct pe Steinmeier, şeful statului german a admis că porţile dialogului trebuie menţinute deschise, dar a declarat că Republicii Federale nici prin cap nu-.i trece să facă rabat de la loialitatea ei faţă de alianţa nordatlantică. "Summitul NATO de la Varşovia trebuie să lanseze un mesaj puternic de solidaritate, unitate şi coeziune", a declarat la rândul său, Iohannis.

Stânga germană şi fragilitatea flancului estic al NATO

Mobilul derapajului retoric al ministrului de externe e clar. Aplaudat de postcomunişti şi de unii ecologişti din aripa radical anticapitalistă a verzilor, Steinmeier încearcă să-şi consolideze poziţia în interiorul stângii germane şi a partidului său social-democrat. Căci Putin, care încearcă din răsputeri să destructureze UE, alianţa nordatlantică, precum şi puntea ei transatlantică, are legiuni de adepţi nu doar la extrema dreaptă populistă ori la cea pură şi dură, ci şi la extrema stângă.

Partea cea mai tragică a demersului şef-diplomatului german vizează alte posibile rupturi şi divorţuri. E vorba de cele antrenate, eventual, în estul Europei, cel exasperat de ameninţările ruseşti, de un virtual Brexit.

Care, odată hotărât în referendum de britanici, ar amplifica violent, până la cote nemaipomenite, actualele tendinţe centrifugale din UE, iscate, nu în ultimul rând, de erorile de apreciere comise în ultimii ani în politica externă a Berlinului. Şi de frica tot mai intensă de o Germanie prezumtiv incapabilă să se abţină de la un viitor "blat" cu Rusia, de natură să expulzeze Europa unită din alianţa ei occidentală şi din nădăjduita ei traiectorie democratică.