Politica externă românescă

Ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, a inițiat o serie de reuniuni cu exponenți ai presei și societății civile pe tema politicii externe a României („Dialoguri@MAE”). Este o idee excelentă, dar nu pentru că specialiștii din minister ar avea ceva de câștigat (deși nu este exclus), ci pentru că s-ar crea un spațiu public mai coerent pentru dezbaterea ideilor și inițiativelor de politică externă. Căci dacă privim ce se scrie astăzi putem observa un cadru dezarticulat în care nu există dialog, ci doar afirmații peremptorii și adesea false antagonisme. Iese în evidență mai ales o anumită direcție: analiștii dedicați critică Guvernul, Președinția și autoritățile în general că nu sunt destul de anti-rusești și de zelos pro-americane. Un caz grăitor este legat de declarația brutală și ieșită din limitele rolului pe care a făcut-o ambasadorul Rusiei împotriva unui articol semnat de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan. Or, dacă intervenția diplomatului rus a fost neadecvată, o reacție a mediilor diplomatice și politice oficiale românești ar fi fost și mai nepotrivită, căci era o neadevcare la neadecvare. Lumea pare intoxicată de stilul hiperreactiv care a caracterizat politica din ultimii10 ani și nu se mai poate desprinde de reflexul replicii rapide și contondente. A murit de tot orice subtilitate, uitându-se că o tăcere poate fi o dezaprobare mai mare decât orice critică.

Dar problema de fond stă într-o anumită psihologie nevralgică: Nu am fi pe de-a-ntregul occidentali și atunci trebuie să compensăm prin zelul declarațiilor, să arătăm că suntem 150% pro-americani și 200 % anti-ruși ca nu cumva să se îndoiască cineva și mai ales ca nu cumva să ne îndoim noi înșine. Așa se explică de ce un fost candidat la președinție, laolaltă cu presa de aceeași tendință, îl admonesta pe președintele în exercițiu că nu a cerut avizul autorităților de la Washington înainte de a-l desemna pe directorul SRI. Dar ceea ce ignoră promotorii acestor poziții este că pro-americanismul nu are sens decât dacă vine dintr-o perspectivă diferită de cea americană. Un pro-americanism din perspectivă americană este fie un nonsens, fie doar un jalnic mimetism și, de fapt, devine stingheritor pentru americanii înșiși, care au nevoie de parteneri și de prieteni cu identitate asumată și nu de roboți docili. De fapt, așa cum a reieșit printre rânduri din declarațiile oficialilor americani care au vizitat România în ultimii ani, America manifestă o vagă insatisfacție în relația cu România din cauză că găsește aici interlocutori prea zeloși sau intelocutori prea apatici, și mai rar oameni bine informați și pe picioarele lor, cu care poți conveni o platformă comună. Căci aici se află esența: diplomația și politica externă a țărilor caută o platformă comună și nu una identică. România nu poate gândi ca o mare putere globală și din acest motiv nu îi rămâne decât să gândească ca ea însăși sau să nu gândească deloc.

Această neadecvare de perspectivă a fost descrisă foarte bine de fostul ministru de externe Theodor Baconschi într-un comentariu publicat pe Contributors.ro : ”Între timp, micro-comunitatea analiștilor stă cu ochii pe declarațiile (adesea aleatorii) ale protagoniștilor politici, încercând să prevină sau să combată orice posibil derapaj de la euro-atlantismul nostru ”principial”. Cam la atât s-a redus miza. Nu am internalizat celebrele ”valori euro-atlantice” până la punctul în care ne permitem politici multivectoriale, o geometrie pragmatică a parteneriatelor strategice sau intrarea în detalii: stăm pe zidul cetății și recităm o singură mantră, cu speranța tribală că sfârșitul lumii se amână” (”Secolul 21: greu la dealul geopolitic”).

Distorsiunile sunt chiar mai grave. Presa românească în varianta ei ostentativ pro-americană dă senzația că România este un alcoolic care trebuie supravegheat clipă de clipă ca să nu dea pe gât un pahar de vodcă rusească. Sau, pshihanalitic vorbind, sugerează că eul nostru transatlantic se luptă din greu cu sinele ortodox și răsăritean, în timp ce ambasada SUA este chiar supra-eul sau chipul tatălui autoritar. Imaginea nici măcar nu pare exagerată, căci tonul principal al acestor comentarii este de insistentă și apăsătoare culpabilizare.

Cum s-a ajuns la acest schematism? E greu de spus. A contribuit cu siguranță și politica internă cu campaniile sale prea numeroase, care pe un fond de largă ignoranță, au șters detaliile semnificative propunând o descriere simplificată a lumii și, în esență, falsă: ”Direcția Vest” sau neantul răsăritean. Așa se face că astăzi nu se înțelege bine ce rol ar putea juca, de exemplu, Germania în preocupările românești de politică externă și cam ce ar putea însemna ”axa București-Berlin-Washington”, enunțată într-un text, poate puțin supralicitat, al lui Eduard Hellvig înainte de investirea sa oficială. Într-o reprezentare schematizată și bipolară, complexitatea reală a lumii pare de neacceptat și de neînțeles.