Pe covorul roşu şi înapoi

A fost o zi deosebită în viaţa lui Nazif Mujic, acea sâmbătă de 16 februarie 2013. Bosniacul de origine romă, obişnuit până atunci să stea tot timpul în ultimele rânduri – în cazurile fericite în care i se permitea să intre undeva – s-a aşezat acum în primul rând, la somptuosul Berlinale Palast. Pentru el a fost întins covorul roşu, purta costum şi era, împreună cu soţia sa Senada, în centrul atenţiei presei internaţionale. El a fost câştigătorul Ursului de Argint, pentru cel mai bun actor, la ediţia actuală a Berlinalei.

Premiul i-a fost înmânat pentru rolul din filmul "An Episode In The Life Of An Iron Picker" (Un episod din viaţa unui colector de fier vechi), în regia lui Danis Tanovic, producţie laureată şi cu premiul special al juriului. Nazif îşi joacă propriul rol în acest film – un rom care are grijă de soţia lui şi cele două fiice, adunând fier vechi de prin mormanele de gunoaie.

Vedetă de film

Două săptămâni mai târziu, în satul Poljice din Bosnia Herzegovina, poştaşul Zikrija Mujagic sună la uşă în permanenţă. Aduce zilnic scrisori, venite din toată lumea: pentru că Nazif e acum vedetă de film. Şi vecinii din sat îl văd la fel. La poartă e atârnată o tăbliţă, pe care e desenată o inimă pe care scrie: “Aici locuieşte cel mai bun actor din Bosnia Herzegovina”.

Şi telefonul îi sună întruna. Unii îl felicită, jurnaliştii vor interviuri. Nezif e mirat de aşa un succes, dar le răspunde întotdeauna. Nici o convorbire nu durează mai puţin de jumătate de oră. “Nu mi-am putut imagina niciodată că se va putea întâmpla aşa ceva”, spune Nazif. Apoi le povesteşte vecinilor cum a fost la Berlin: “Când am primit Ursul de Argint, stăteta tot timpul un bodyguard lângă mine. Nici la toaletă nu puteam să merg singur, nu puteam nici să fumez liniştit. Venea cu mine peste tot”.

„Ne-am jucat pe noi înşine“

Povestea începe de fapt la jumătatea lui 2011. În lipsa banilor, sau a unei asigurări medicale, Senadei i se refuză internarea în spital, după pierderea celei de-a doua sarcini, în ciuda stării grave de sănătate. Operaţia de rutină ar fi costat în jur de 500 euro: pentru Nazif o grămadă de bani. Bărbatul îşi mobilizează disperat prietenii şi familia, pentru a-i salva viaţa soţiei. Într-un final, reuşeşte să o ducă la medic, luând asigurarea medicală de la altcineva.

Ajungându-i la urechi această poveste, regizorul Danis Tanovic, câştigător al Oscarului în 2001 cu filmul „No Man’s Land“, adună 17.000 de euro şi vine la Nazif cu o echipă mică de filmare şi cu o cameră digitală. „Danis a auzit de noi, a venit aici şi ne-am înţeles imediat. Totul a mers foarte repede“, spune Nazif. „Dar nu ne-am putut imagina că filmul va avea aşa un succes“. Nici soţiei lui, Senada Alimanovic, nu-i vine să creadă: „Niciodată nu mi-a trecut prin cap să joc într-un film. Dar am reuşit, pentru că am jucat rolurile nostre.“ Apoi adaugă: “Nu doresc nimănui să treacă prin ce am trecut eu”.

A păstrat costumul

Senada şi Nazif au trebuit să-şi joace rolurile exact ca în viaţa reală, cu întâmplările ei nefericite cu tot. Nu a existat nici un scenariu, s-au jucat pur şi simplu pe ei. Filmările au fost făcute în satul lor, până şi doctorii din film sunt „reali“, deşi nu sunt cei care au tratat-o la momentul respectiv. A ieşit un film, care nu e nici ficţiune, nici documentar şi totusi, are ceva din ambele.

Acum, Nazif şi soţia lui s-au întors în sat, în casa lor dărăpănată. Au pus Ursul de Argint într-o vitrină. Uneori copiii se joacă cu el. Costumul de la Berlin, pe care Nazif a putut să-l păstreze, e pus bine. „Astăzi o să îmbrace din nou blugii, o să-şi ia toporul şi o să plece în căutare de fier vechi. Poate găseşte ceva. Din asta trăim“, povesteşte Senada. Nazif confirmă: „În cei 42 de ani ai mei am lucrat tot timpul. Mereu am fost activ. Sunt reprezentantul romilor din satul nostru. Nu mi-e teamă de muncă, sper să găsesc ceva“.

Înapoi la realitate

La Poljice trăiesc mulţi romi, colectori de fier vechi. Peste tot în sat zac automobile dezmembrate, aparate şi butoaie de metal. Consătenii sunt mândri de „Nazif al lor“. Se bucură că faima lui se răsfrânge puţin şi asupra lor, cu toate că ştiu că şi asta va trece: „În câteva zile o să ne uite din nou“, cred fraţii lui Nazif, Suljo şi Kasim. Dar cum apare câte un jurnalist în sat, se strâng toţi în jurul lui şi îi povestesc necazurile lor: casele sunt prăpădite, plouă înăuntru. Pe nimeni nu interesează ce se întâmplă cu satul lor, nu tu infrastructură, nu tu canalizare, străzile nu sunt asfaltate. Şi veşnica problemaă: de mâncare nu prea au, medicamente nici atât, nimeni nu e asigurat medical.

În faţa casei lui Nazif Mujic cineva descarcă lemne. Prietenul Esed Hodzic le-a adus familiei. „L-am văzut la televizor, când a fost la Berlin şi a luat premiul. Şi ştiam că atunci când o să se întoarcă de pe covorul roşu, înapoi acasă, n-o sa aibă lemne pentru foc“. Naif îşi ia la revederea de la oaspeţii, care au venit să-l vadă, în sătucul din nordul Bosniei. După care, pleacă din nou să caute autoturisme vechi, pe care să le taie în bucăţi - cu mâinile goale, cu un topor şi un ciocan. Exact ca în scena de la începutul filmului “Un episod din viaţa unui colector de fier vechi”.