Pe cine reprezintă partidele politice?

Cum a fost posibil ca partidele româneşti să se contamineze de-a lungul anilor cu atîta uşurinţă cu virusul clientelismului, cel care a provocat în 1990 boala numită FSN? Partidul clientelar pus pe picioare de Iliescu în primele luni ale anului 1990 nu a făcut în fond decît să legitimeze politic şi să dezvolte ceea ce a funcţionat în societatea românească în timpul regimului comunist, anume sistemul de "pile şi relaţii".

Acest sistem a făcut multor români în comunism viaţa mai uşoară, altora chiar prosperă prin relaţiile pe care le aveau nu doar la magazinele de carne, lapte, unt şi ouă, nu doar la veterinarul care închidea ochii atunci cînd ţăranul tăia un viţel şi îi punea şi lui la pachet o pulpă, ci şi la şefi de fabrici şi uzine pentru un loc mai călduţ şi mai bine plătit, şi la primul secretar de partid pentru transferuri şi promovări "în interes de serviciu" etc. Fiecare relaţie era plătită de regulă în natură, prin pulpe de porc, miei, găini, curcani, damigene cu vin, cartuşe de Kent, brazi de Crăciun.

Fesenizarea politică a mobilizat aşadar la începutul ei alegerea pe sprînceană a celor mai descurcăreţi indivizi care au susţinut sistemul de pile şi relaţii în timpul comunismului. Clientelismul din societatea comunistă a fost patul germinativ pentru clientelismul politic ce guvernează România de 24 de ani. Nimic nu a trebuit să fie inventat, răul era printre noi şi în noi, doar proporţiile acestuia au devenit sufocante.

Cel mai mare partid de după 1989, FSN, nu a fost în esenţă un partid socialist în sens ideologic, ci unul care a încurajat foştii activişti de partid şi foştii securişti să se îmbogăţească rapid prin activarea unei reţele bine puse la punct de devalizare a economiei. În timp ce statul pompa sume uriaşei în fabrici şi uzine pentru păstrarea locurilor de muncă ale "clasei muncitoare" aducătoare de voturi, acestea erau căpuşate de clientela politică, de adevăraţii cunoscători a ceea ce avea să se întîmple cu marea industrie falimentară.

Afacerile cu statul şi politizarea barbară a instituţiilor sînt păcatele care au contaminat de-a lungul anilor partidele noastre politice. Corupţia a devenit transpartinică, în situaţia în care decontarea guvernărilor, a marilor tunuri pe care le dădea o întreagă putere politică s-a făcut doar declarativ şi propagandistic. Fostul prim ministru Adrian Năstase şi cîţiva foşti miniştri condamnaţi la închisoare au plătit pentru fapte de corupţie minore în raport cu cît au furat, ei şi mulţi alţii ca ei. Alţi trepăduşi politici stau cîţiva ani la închisoare, dar la ieşire îi aşteaptă averi fabuloase obţinute prin fraudă din care vor trăi şi nepoţii nepoţilor lor.

Migraţiile politicienilor de la un partid la altul dau seama de faptul că scena politică românească e în bună parte o piaţă a mercenarilor politici. Partidele sînt structuri nonideologice care nu au reprezentativitate, nu servesc interesele unor categorii sociale şi unor credinţe politice, ci doar vin în întîmpinarea electoratului cu măsuri populiste, aspiratoare de voturi. Paradoxul e că încrederea în partide nu depăşeşte 15 procente, în timp ce USL a obţinut peste 70% din mandatele de parlamentar. E drept că acest procent înseamnă doar patru milioane de alegători. Restul românilor aşteaptă, cu răbdarea tipic românească, o reformă a clasei politice.