Paradoxul plagiatului

Problema plagiatului, așa cum se pune astăzi, pretinde un scurt comentariu. Recent au apărut mai multe dovezi privind plagiatul vicepremierului Gabriel Oprea și al unora dintre colaboratorii săi. Vineri, profesorul Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică a Universității din București, a declarat pentru Hotnews că a examinat lucrarea vicepremierului și că deține probe clare privind frauda acestuia. El a precizat că diagnosticul este neoficial, de vreme ce comisia pe care o conduce nu poate da verdicte cu forță juridică.

În acest context au fost reluate argumentele de bază, potrivit cărora o persoană care plagiază dobândește avantaje sociale pe temeiul unui furt, ceea ce o delegitimează total. Demisia sa ar fi prin urmare actul menit să restaureze ordinea firească. E corect. Totuși situația românească nu poate fi înțeleasă suficient dacă nu remarcăm că, în realitate, nici premierul Victor Ponta, nici vicepremierul Gabriel Oprea - și destui alții asemenea lor - nu au dobândit pozițiile pe care le dețin în temeiul doctoratelor. Doctoratul i-a ajutat în multe privințe, dar regula ascensiunii sociale și politice este, de fapt, cu totul alta. Doctoratul este în România un accesoriu pe traseul ascensiunii sociale și nu o condiție a acesteia.

Această schimbare de perspectivă e foarte utilă. Dacă ascensiunea socială ar fi condiționată de doctorate, atunci nu am fi asistat la devalorizarea lor atât de extinsă. Pentru că aspectul central nu este fraudarea unui titlu academic, ci faptul că teza însăși nu mai este privită cu gravitatea intelectuală de altă dată, că prestigiul însuși al cunoașterii și al efortului dedicat acesteia s-a pierdut. Abia din clipa în care tezele doctorale și-au diminuat prestigiul, fraudarea lor pe bandă rulantă a devenit posibilă.

Dacă am trăi într-o perioadă de înflorire culturală în care titlurile academice s-ar bucura de mare prețuire, o fraudă intelectuală ca cele denunțate în ultimul timp ar avea un răsunet social mai profund. De asemenea, membrii corpului academic ar fi manifestat mai multă vigilență, căci ar fi fost vorba de resorturile vitale ale ascensiunii proprii pe scara societății. Sau, cum se spune, ar fi fost vorba de ”cheia” succesului, care trebuie păzită cu grijă. Or, în România, plagiatul a părut să devină o problemă stringentă a mediului academic abia din clipa în care politica l-a adus în centrul atenției.

Doctoratul nu este o reală condiție a promovării, ci o etapă obligatorie din punct de vedere formal. Altfel spus, doctoratul i se impune aspirantului doar pentru a fi introdus în mașinăria de selecție pe care o controlează o minoritate academică, politică, birocratică, care nu are nicio legătură cu meritul intelectual. Faptul că un doctor cu teza plagiată coordonează alte doctorate la rândul lor plagiate nu este decât forma logică a acestei rețele de promovare socială. Dar criteriile ei intime sunt altele.

Prin urmare, dacă spunem că cineva a obținut poziții sociale pe temeiul unui doctorat fraudat, ne înșelăm într-o oarecare măsură. Asta nu înseamnă că frauda ar fi mai puțin gravă, ci, dimpotrivă, că alterarea sistemului de promovare socială este mult mai adâncă și că nu se limitează la furtul unui text. Gravitatea stă în faptul că textul acela, original sau copiat, nu mai are nicio valoare în sine. El este doar un permis de liberă trecere, care face recurs și la alte criterii nerostite.

Paradoxal, asta face ca unii dintre cei acuzați de plagiat să nu se simtă deloc vinovați. Pentru că, în sinea lor, ei nu fac decât să urmeze o regulă informală și, în definitiv, să facă ”ca toată lumea”. E straniu, dar cei care par neconformi și neadaptați sunt ceilalți, care pretind exigențe intelectuale și corectitudine.