Papa Francisc, suveranul relativismului

La întoarecerea de la Cracovia, unde s-a desășurat întâlnirea anuală a tineretului catolic (Ziua Mondială a Tineretului 2016), Papa Francisc a făcut câteva declarații care ne uimesc chiar mai mult decât altele din trecut. Întrebat de ce nu pomenește niciodată numele Islamului atunci când condamnă atentatele jihadiștilor, Suveranul Pontif a răspuns: ”Nu putem identifica Islamul cu violența, nu este cinstit și nu este adevărat”.

Dar și mai uimitor a fost când a spus: ”Nu îmi place să vorbesc de violența islamică, pentru că, răsfoind ziarele, nu văd zi de zi decât violențe, chiar și în Italia. Unul își ucide logodnica, un altul își sugrumă soacra.. și sunt cu toții catolici botezați. (...) În aproape toate religiile se găsește mereu un mic grup de fundamentaliști...noi, catolicii, avem și noi dintre aceștia”.

Și încă nedumerirea nu ar fi fost întreagă dacă nu ar fi adăugat, vorbind despre cauzele violențelor: ”Câți dintre tinerii noștri europeni nu au fost abandonați fără ideal, fără ocupație? Și ne mai mirăm că își îneacă amarul în droguri, în băutură sau că se alătură unor grupări fundamentaliste”. În sfârșit, în opinia Suveranului Pontif, cauza tuturor relelor s-ar afla în mercantilismul lumii de azi: ”Societatea noastră a așezat Dumnezeul-Ban în centrul lumii, în detrimentul oamenilor, bărbați și femei, care sunt capodoperele Creației: iată terorismul cel mai periculos”.

Comentariile critice nu au întârziat și pe bună dreptate. Cum să compari fundamentalismul islamic cu cel catolic? Cum să spui că și catolicii se fac vinovați de crime la fel ca musulmanii? Papa confundă cu mare seninătate păcatele individuale cu crima organizată și planificată la scară planetară. Există neîndoielnic crime peste tot în lume, creștinii botezați ucid la rându-le în atâtea chipuri, dar nu despre această violență e vorba, ci despre organizarea ei în numele unei religii. Și-a ucis oare cineva logodnica invocând numele lui Iisus? S-a simțit vreun creștin acoperit în faptele sale criminale de sprijinul moral al comunității din care face parte? A comis oare crima cu sentimentul că înfăptuiește un act binecuvântat? Aberația comparației este atât de mare, încât nici nu merită să insistăm.

În sfârșit, nu există niciun loc de pe această planetă, darămite în Europa, în care creștinii, fie ei și mai puțin duși la biserică, să se organizeze în grupuri teroriste și să-i persecute pe musulmani în numele crucii. Dimpotrivă, creștinii suportă cu uimitoare discreție și pasivitate tot mai multe persecuții și discriminări. Replica președintelui Asociației Creștiniștilor din Orient aflați în pericol (CHREDO) este relevantă: ”Să mai amintim că, în majoritatea țărilor din Orient, creștinii sunt cetățeni de rangul doi? Că ei nu se bucură de aceleași drepturi ca musulmanii, că în anumite țări libertatea cultului este restricționată, că nu au acces în rândul armatei și funcționarilor publici și că nu pot ocupa anumite funcții politice?” (Patrick Karam, președintele CHREDO, citat de Le Figaro)

Dar să nu ignorăm că este trecută sub tăcere situația dezavantajată a creștinilor din chiar Europa noastră, că acestora li s-a refuzat dreptul de a fi parte constitutivă a noii construcții europene. Europa nu ar avea rădăcini creștine, ci izvoare multiple, dintre care Islamul ar face parte la rândul său. Nici nu putem da exemple, căci declarațiile unor politicieni vest-europeni de prim rang, care relativizează rolul creștinismului, sunt prea numeroase.

Dar să ne amintim că Papa Francisc a vorbit el însuși cu resentiment despre ”rădăcinile creștine ale Europei”: E bine să vorbim de rădăcini, la plural, căci sunt mai multe. În sensul acesta, când aud vorbindu-se de rădăcinile creștine ale Europei, mă tem că sună cam triumfalist sau răzbunător. Asta începe să semene a colonialism”. (interviu în ziarul La Croix, 17 mai 2016)

Sud-americanul, omul care a pactizat cu indigenii, prelatul cu certe preferințe politice de stânga, fie ele și bine disimulate în hainele carității creștine, pare să nu-și poată reține antipatia față de centralitatea istorică europeană. Papa Francisc nu iubește de fapt Europa. Dar acest lucru nici nu mai contează pe lângă relativizarea scandaloasă a violenței și, în cele din urmă, relativizarea religiilor însele într-un discurs surprinzător de frivol.

Ce urmărește de fapt capul Bisericii Catolice? Sunt toate aceste declarații expresiile unei sensibilități politice oarecare? Dar poate vorbi Papa la fel ca orice om obișnuit, împărtășind impresii într-o ambianță convivială?

Nu demult Papei Francisc i s-a decernat premiul Carol cel Mare pentru susținerea politicii ”ușilor deschise” față de refugiați. El a surprins atunci prin amalgamul dintre caritatea creștină și politica față de emigrație, dar acum, când pare să scuze crimele teroriștilor islamici, suntem tentați să credem că Papa ”greșește” deliberat, că duce o politică menită să facă din Biserica Catolică un actor important al noii ordini globale, care nu se poate înfiripa decât prin relativizarea prealabilă a tuturor valorilor și prestigiilor consacrate. Sacrificând ortodoxia creștină, subminându-i el însuși prioritatea, Papa are probabil ambiția de a rezerva Bisericii Catolice un loc la ”masa deciziilor” globale viitoare.