Pacea istorică de la Dayton

Secretarul de stat de atunci al Statelor Unite, Warren Christopher, a subliniat deja din discursul de inaugurare al negocierilor de pace, cine are dreptul de a decide asupra dezamorsării conflictului din Bosnia-Herţegovina. Christopher a afirmat că nu a fost un război civil, ci unul între state, iar partenerii de discuţie au fost aleşi conform acestui criteriu. Reprezentanţii sîrbilor bosniaci şi ai croaţilor au avut la negocieri doar rol de spectatori.

Negocierile au fost posibile abia după ce raportul de forţe din regiune s-a schimbat faţă de situaţia iniţială. Numai presiunile militare au dus la rezolvarea conflictului pe cale diplomatică. Ţinând cont de asediul continuu asupra Sarajevoului şi de masacrul de la Srebrenica, comunitatea internaţională a înţeles că misiunea Căştilor Albastre, de a proteja populaţia civilă, a dat greş.

Pierderile teritoriale şi atacurile aeriene ale NATO asupra poziţiilor sîrbeşi, au demonstrat executivului de la Belgrad că este cazul să încheie pacea, dacă doreşte să-şi păstreze cel puţin teritoriile cucerite până atunci.

„Războiul s-a încheiat astăzi definitiv în Bosnia-Herţegovina. Şi aceasta nu doar datorită faptului că negocierile au fost purtate conform regulilor unui plan de pace, ci şi pentru că graniţa dintre Republica Sîrbă şi Federaţia Croato-Musulmană a fost fixată, astfel încât orice intervenţie militară, ce vizează o schimbare teritorială, nu mai are nici un sens şi poate fi privită pe viitor fără nici un dubiu ca atac terorist.” , declara preşedintele Serbiei Slobodan Miloşevici după încheierea tratatului de pace la 21 noiembrie 1995.

După negocieri, Republicii Sîrbe i-au revenit 49% din teritoriu iar Federaţiei Croato-Musulmane 51%. Guvernul bosniac, reprezentat de Alija Izetbegovici a solicitat ca integritatea teritorială a statului Bosnia-Herţegovina să rămână intactă, aceptând însă rezultatul negocierilor. Miloşevici îşi atinsese astfel scopul urmărit, de a fixa prin tratat internaţional graniţele republicii sârbe şi delimitarea etnică a populaţiei.

La semnarea tratatului, peste 2,2 milioane de oameni fuseseră deja alungaţi sau fugiseră din Bosnia-Herţegovina. Peste 250.000 de pesoane au căzut victime războiului.

Preşedintele Statelor Unite Bil Clinton a subliniat mai ales caracterul umanitar al tratatului de pace:

„Independent de apartenenţa etnică, marea majoritate a populaţiei din Bosnia, Croaţia şi Serbia nu vrea decât un singur lucru: sfârşitul luptelor sângeroase, sfârşitul războiului şi al violenţei. Ea vrea să ofere copiilor şi nepoţilor, şansa de a trăi o viaţă normală.”, a declarat preşedintele american.

Comunităţii internaţionale i-a revenit în acest context o misiune grea. Trupele de pace IFOR, sub comanda NATO, au reuşit în scurt timp să stabilizeze situaţia în regiune, să dezarmeze şi să despartă fostele armate, dar aplicarea aspectelor privitoare la populaţia civilă s-a dovedit a fi greu de realizat.

Mai ales crearea unui guvern central, responsabil pentru problemele de politică externă, valutare, vamale, comerciale, de migrare, transport terestru şi aerian şi pentru coordonarea forţelor armate şi bugetul statului, i-au pus pe reprezentanţii comunităţii internaţionale în ultimii zece ani la grea încercare.