Împotriva regimului iranian ajută doar presiunile masive

Nu se poate vorbi de lupta de decenii a societății civile iraniene fără a lăuda contribuția masivă a femeilor iraniene. De mai bine de 40 de ani, femeile din Iran sunt grupul cel mai intimidat, discriminat și umilit. În același timp, femeile au fost primele care s-au ridicat împotriva conducerii Revoluției Islamice - în timp ce bărbații intelectuali și politicieni au ales să tacă. Au trecut astfel aproape patru decenii până când protestele publice din 2017/2018 au pus în premieră sub semnul întrebării legitimitatea Republicii Islamice. Ceea ce se întâmplă însă acum în Iran este ceva nou: este confruntarea dintre societatea civilă unită și mulahii care conduc țara. Moartea Mahsei Amini lovește ca un bumerang regimul iranian. Protestele actuale reunesc toate grupurile ținute până acum la margine și retrimit la cauza nemulțumirilor: eliberarea femeilor din Iran.

Timpul menajamentelor a trecut

Iar străinătatea trebuie să adopte acum o poziție clară față de regimul de la Teheran. Nu mai sunt de ajuns cuvinte goale, cereri diplomatice și indicii slabe. Ne aflăm într-un moment de cotitură. Comunitatea internațională trebuie să sprijine cu toată forța ei poporul iranian - sub amenințarea unor consecințe serioase. Inclusiv, la nevoie, cu stoparea negocierilor nucleare.

Liderii iranieni nu au folosit și nici nu au respectat vreodată limbajul echilibrului și moderației. Ei nu se tem de sancțiuni simbolice. Au rezistat până și unui embargo asupra vânzărilor de țiței. Dacă se confruntă doar cu admonestări simbolice, ei nu vor ezita să continue crimele pentru a se menține la putere. Regimul iranian știe că, mai devreme sau mai târziu, pragmatismul politic va face ca alte țări să reia contactul și negocierile. El interpretează drept cadou menajamentele primite din Vest ani la rând, timp în care și-a continuat nestingherit expansiunea în Orientul Apropiat. Iranul nu se dă înapoi de la operațiuni de terorism de stat comise în lumea întreagă, în special în țări europene. Mai ales amenințarea existenței statului Israel și lipsa de reacție faţă de aceasta sunt văzute de regimul iranian drept "privilegiu special". Realitatea este că Occidentul a tratat cu mănuși Iranul lui Khamenei, în comparație cu Libia lui Muammar Gaddafi, Irakul lui Saddam Hussein și Siria lui Bashar al-Assad. Ceea ce a făcut ca Republica Islamică să continue nestingherită masacrarea propriilor cetățeni.

Singura grijă a Teheranului

De ce se teme cu adevărat conducerea iraniană este respingerea documentelor sale atomice de către Consiliul de Securitate al ONU. Autoritatea Internațională de Energie Atomică a constatat recent că Teheranul nu este dispus să clarifice prezența unor urme de îmbogățire a uraniului în trei centre diferite din țară. Regimul iranian se joacă deja de mai multe luni de-a șoarecele și pisica cu Vestul, pentru a câștiga timp în tentativa de construire a bombei atomice. Occidentul ar avea deja motive suficiente pentru a stopa negocierile cu Iranul și a reimpune amplele sancțiuni ale ONU, așa-numita procedură "snapback".

Ar fi singurul mesaj pe care Teheranul l-ar înțelege și de care s-ar teme. Doar așa revolta civilă a poporului iranian, cu femeile în prima linie, nu va fi sortită eșecului. Doar astfel ar renunța principalul lider religios Ali Khamenei să mai ordone uciderea de demonstranți. Este valabil și pentru actualul președinte iranian Ebrahim Raisi. Acesta nu și-ar mai permite să se gândească măcar la executarea a mii de deținuți în timp scurt, așa cum a făcut în vara lui 1988.

Regimul mulahilor de la Teheran trebuie să se simtă asediat de restul lumii. Altfel, în memoria iranienilor vor rămâne doar neimplicarea Occidentului și complicitatea sa tăcută. Ar fi un fapt iresponsabil. Mai mult, ar fi de neiertat.