Despre sfârşitul unei poziţii ambivalente

Pentru început, o scurtă digresiune din vremuri mai îndepărtate. Am venit la Berlin în 1983 pentru a-mi face studiile. Pe atunci, zidul stătea încă în picioare. La facultatea de studii politice se ţineau seminarii intitulate: "Solidaritate critică cu US". US însemnând Uniunea Sovietică. Putea fi adevărat aşa ceva? Nu demonstra tocmai zidul care traversa capitala germană de astăzi că politica rusească, respectiv sovietică, era lipsită de scrupule pe atunci?

Dar a trebuit rapid să învăţ că duşmanul multor oameni de stânga din Germania nu stătea la Moscova, ci la Washington. De acolo au fost conduse groaznicele războaie din Vietnam, America Centrală şi Latină. Uniunea Sovietică, în schimb, era ceva străin. Şi nu eliberase Armata Roşie lagărul de la Auschwitz? În orice caz, comportamentul politic agresiv în est şi în vest era perceput foarte diferit.

Schimbare prin apropiere

Maxima politicii Germaniei Federale de atunci era destinderea în raport cu estul. "Schimbare prin apropiere" era o sintagmă folosită pe atunci de politicianul social-democrat vizionar Egon Bahr. Pentru nu a fi înţeles greşit: a fost corect să se caute dialogul cu fostul inamic din est din timpul războiului; să se încheie cu el acorduri, mai ales pentru a uşura situaţia în care se aflau germanii aflaţi la est de cortina de fier, în defuncta RDG.

Chiar dacă a fost la început vehement combătută de conservatori, această politică a cancelarului Willy Brandt a produs la începutul anilor 1970 efecte remarcabile. Mai târziu, începutul făcut de Brandt a fost continuat de urmaşii săi Helmut Schmidt şi Helmut Kohl. Dar când Schmidt a sprijinit la începutul anilor 1980 dubla decizie a NATO, care prevedea continuarea discuţiilor de control al armamentului cu estul, concomitent cu staţionarea unor rachete atomice în vest, el a pierdut sprijinul formaţiunii sale SPD.

Mişcarea pentru pace, foarte puternic sprijinită pe atunci de tinerii din RFG, s-a opus hotărât acestui plan. Protestul a culminat cu lozinca "Afară din NATO, înăuntru la distracţie". Despre o potenţială primejdie venind dinspre sovietici nu s-a prea auzit atunci.

Gorbaciov, favoritul germanilor

Mai târziu, în timpul procesului de reunificare a Germaniei, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a devenit favoritul germanilor. Mult mai puţin aplaudat era preşedintele de atunci al SUA, George Bush, deşi a fost primul preşedinte al puterilor învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial care a aprobat reunificarea Germaniei. Până la mijlocul anilor 1990, numeroşii militari ruşi staţionaţi în RDG s-au întors în cazărmile lor din fostul spaţiu sovietic.

Europa având în centru Germania reunificată a sărbătorit victoria la capătul Războiului Rece. NATO şi UE s-au extins în direcţia est, fără a-şi face griji în privinţa reacţiillor provocate prin asta la Moscova. Economia de piaţă şi democraţia vor rezolva toate dificultăţile - aşa se credea pe atunci. Şi într-adevăr ţările din Europa Centrală şi de Est nu-şi doreau nimic mai arzător decât să fie primite în prosperul club occidental, după dizolvarea Pactului de la Varşovia şi după ce şi-au redobândit neatârnarea faţă de Moscova. A fost şi este dreptul lor legitim.

Victorie la urne prin refuzul participării la un război alături de SUA

În 2002, cancelarul german de atunci, Gerhard Schroeder, bun prieten cu Putin până astăzi, a reuşit să obţină un al doilea mandat, deşi sondajele nu-i erau favorabile, prin refuzul de a lua parte la războiul din Irak, sub conducerea SUA. Aşa cum s-a văzut mai târziu, acesta fusese într-adevăr motivat prin minciuni. Dar este greu de închipuit că o poziţionare clară a guvernului federal privind acţiuni militare ale ruşilor ar fi avut acelaşi efect în Germania.

Şi în perioada următoare, Germania şi-a continuat politica de detensionare în raporturile cu Moscova: dialog pretutindeni unde se poate şi afaceri. Gazoductul Nord Stream 2 prin Marea Baltică este criticat de multă vreme şi în SUA, şi în Europa. Dar politicienii germani au vrut finalizarea sa, în ciuda avertismentelor că ţara se face astfel dependentă de gazul rusesc.

Cancelara Angela Merkel a respins multă vreme orice critică, spunând că este vorba despre "o chestiune care priveşte exclusiv economia privată", o formulare preluată în decembrie şi de succesorul ei în funcţie Olaf Scholz. Anterior, în 2013, tema dominantă săptămâni în şir a fost în Germania filajul executat de serviciul secret american NSA. Pe drept cuvânt. Chiar şi telefonul mobil al cancelarei Merkel fusese interceptat. Dar războiul hibrid purtat de Moscova, dezinformările şi crimele politice comise de servicii secrete ruse în vest nu i-au revoltat la fel de mult pe germani.

Războiul lui Putin

Probabil că e o combinaţie de teamă şi indiferenţă: cu Rusia nu-i bine să te pui, mai ales că se află în faţa casei, consideră germanii. Dar asta se va schimba în mod dramatic. Guvernul german, cel puţin, pare că a înţeles asta. Proiectul Nord Stream 2 nu este deocamdată dat în exploatare iar cancelarul Scholz spune lucrurilor care se întâmplă pe nume. "Este războiul lui Putin", a declarat el, adăugând că este o zi întunecată pentru Ucraina. Pentru întreaga Europă. Fiindcă nu are loc undeva la mare depărtare şi ne afectează pe toţi.

Este adevărat că Germania are o datorie faţă de Rusia, dat fiind că în al Doilea Război Mondial au pierit multe milioane de soldaţi şi civili ruşi. Pentru a fi mai exact: are o datorie faţă de poporul rus. Dar nu faţă de liderul lor părăsit de toate spiritele bune, care visează evident la o nouă ordine în Europa, dominată de Rusia. Vestul trebuie să fie acum unit împotriva agresorului. Pentru că Vladimir Putin asta este, şi nu altceva.