Dezastrul afgan și lecția lui 23 august 1939

Ce mai înseamnă azi pentru Europa și America pactul Ribbentrop Molotov, încheiat la 23 august 1939? Mai contează pentru noi? Are vreo legătură cu războiul pierdut de vest în Afganistan?

Și oare ne privește acest război? Poate chiar îndeaproape? Nu e doar un eșec local, afectându-i mai ales și aproape exclusiv pe afgani și, poate, pe americani, dar nu și Europa, dincolo de amplificarea presiunii valurilor de refugiați iscate de preluarea puterii la Kabul de către talibani?

Reinterpretarea convenabilă a dezastrului afgan a început și va continua să pună și să mențină în circulație varii teze și narative absurde. Acest exercițiu e menit să acopere aportul la dezastru al acelei părți a elitei occidentale care n-a înțeles lecțiile istoriei, îi repetă derapajele terifiante, nazist și comunist, și se ascunde de răspunderea pentru erorile ei funeste, conferind istoriei un fals caracter ”irepetabil” iar catastrofei afgane cauze și tâlcuiri limitate, tribale, locale și regionale.

Catastrofa afgană și ce a fost ea

Or, ce s-a petrecut în Afganistan n-a fost, cum afirmă unii observatori loiali acestei elite, dezastrul din finalul unui ”război civil”, asociat unor conflicte tribale și unor tentative locale de instaurare a democrației de tip occidental. A fost înfrângerea vestului pe unul din teatrele cheie al unui război global între lumea liberă, condusă de americani, pe de o parte și, pe de alta, între o versiune de totalitarism și colectivism impus prin terorismul fundamentaliștilor mohamedani, cel alimentat de mișcări islamiste mondializate ca Frăția Musulmană, puternic înrudite cu nazismul și comunismul.

Lumea liberă desemnează spațiul democrațiilor liberale. Dezastrul provocat în Afganistan de retragerea ineptă, precipitată și haotică, decisă de președintele SUA, Joe Biden, pentru ca, în ambiția și slava sa deșartă, America să-și fi repatriat trupele integral la a douăzecea comemorare a mega-atentatelor de la 11 septembrie 2001, a slăbit decisiv această lume.

A slăbit-o, căci a decredibilizat-o, i-a încurajat dușmanii, i-a anemiat aliații și prietenii, aflați cu toții sub asediul intern și extern al forțelor antidemocratice. Și fiindcă i-a discreditat valorile, conferind prestigiu nu comunității cetățenilor care respectă drepturile omului și drepturile femeilor, ci unei tabere teocrate și totalitare, practicând tortura, violul și asasinatul în masă.

Or, toate acestea nu le privesc doar pe fetele afgane care nu mai pot merge la școală, pe femeile care nu mai pot merge la muncă, sunt silite să poarte burqa și le paște lapidarea, dacă se trezesc suspectate ori defăimate ca adultere de niște răuvoitori. Ne privesc pe toți, îndeaproape, fiindcă libertatea și demnitatea nu sunt divizibile iar tolerarea înrobirii unora îi corupe pe cei ce-o tolerează și îi vulnerabilizează și pe cei pe care acești toleranți îi mai apără și chiar și pe ei înșiși.

De ce ne privește îndeaproape

Căci trăim în societatea globală, informațională. Lumea e un sat iar partea ei democratică, necolectivistă e tot mai restrânsă, tot mai vulnerabilă și continuă să fie sub un asediu extrem de puternic, suținut de varii tabere, asediu amintind, deloc întâmplător, de rivalitatea (și de similitudinea) dintre naziști și comuniști în Germania, Rusia și Europa anilor 30. Între taberele totalitare actuale, mișcarea islamistă globală nu e doar una oarecum neglijabilă și lesne de înfrânt, căci e sprijinită și promovată direct și indirect de alianța ei cu extrema stângă occidentală și cu puteri antidemocratice de felul Chinei comuniste și al Rusiei putiniste. Care se arată extrem de deranjată, an de an, când Europa comemorează data de 23 august 1939 ca zi a victimelor totalitarismului, în speță ale ”fascismului și comunismului”, cum eufemistic se desemnează jertfele monstruoasei alianțe nazisto-bolșevice, încheiate de cei doi dictatori și asasini în masă numiți Hitler și Stalin. 

Cum s-a ajuns la încheierea acestui pact fatal, care a dezmembrat țări ca Polonia și România, a costat nenumărate vieți, a curmat libertatea Europei, a frânt destine, a nenorocit popoare?

Pactul dintre naziști și comuniști și resursele lui

Această înțelegere mortală ar fi fost de neconceput în absența împăciuitorismului inept, laș, sinucigaș al liderilor democrați occidentali, care au hrănit balaurul (dictaturii naziste) în timp ce, spre a-l parfaraza pe Churchill, își plasaseră capul în gura zmeului, dar mai sperau, totuși, ”să salveze pacea în timpurile noastre”.

Dar pactul dintre Hitler și Stalin n-ar fi fost posibil nici în lipsa unei compatibilități funciare nu doar între cei doi tirani, ci și între ideologiile lor. Studiul scrierilor ideologului hitlerist, Alfred Rosenberg, doctrinarul onoarei și sângelui, în speță al ”deșteptării” rasei, desemnate prin același cuvânt de origine germanică, ”erwachen”, din care s-a ivit și termenul de ”woke”, asumat de extremiștii de stânga anglo-saxoni, dezvăluie strânsa înrudire a celor două doctrine totalitare. Ambele sunt colectiviste și au profunde rădăcini comune, nu doar obscurantiste, naționaliste, rasiste și reacționare, ci și iluministe și progresiste, poziție de la care pornește Rosenberg spre a critica biserica și creștinismul catolic, precum și ”inchiziția”, ca fiind, potrivit lui, o încălcare a ”valorilor europene” și ”cel mai întunecat capitol al istoriei Europei”.

Ambele doctrine dușmănesc implacabil valorile, etica și religiile iudeo-creștine și expresia lor politică liberal-democratică. Ambele propun în locul etosului occidental noi religii atee, teiste ori păgâne. Ambele articulează învățături edificând o ”nouă societate” a ”omului nou”, presupus întemeiată pe ”știință”, pe ”natură” și pe ”istorie”, care, odată ”deșteptate” lumea, neamul, rasa nordică, proletariatul, Europa, America albă sau neagră, să nimicească pilonii susținând orânduirea bazată pe drepturi și libertăți individuale. Și care să-i anuleze și să-i anihileze expresiile și susținătorii.

Dacă toate acestea amintesc de ”cancel culture” și de ura pe SUA și democrațiile liberale nutrită de islamismul militant nu e vina celui ce le asociază. Iar dacă se analizează dezastrul afgan din perspectiva lui ”cui prodest”, cui îi folosește, se descoperă relativ rapid că alianța mișcărilor antiamericane și a puterilor antioccidentale a ieșit întărită dintr-o retragere perfect inutilă din unghiul vestului, de vreme ce în ultimul an și jumătate n-a mai pierit în luptă, în Afganistan, niciun soldat american. Iar prezența la Kabul a trupelor SUA împiedica revenirea la putere a talibanilor, reprezentanții unui islamism ortodox, pur și dur, de epocă de piatră.

Retragerea SUA și NATO ca obiectiv chipurile rațional 

Dar nu era retragerea trupelor un obiectiv rațional, susținut peste ocean bipartizan, de vreme ce ultimele administrații, nu doar cea a lui Joe Biden, au făcut enorm de mult caz de ideea că America n-ar putea susține războaie permanente, fiind silită să pună capăt așa-zisului ”forever war” afgan?

Așa pare. În realitate, acest război continuă cu sau fără prezența trupelor NATO în Afganistan, pentru că mișcările și regimurile totalitare, fie ele islamiste, comuniste sau cu tentă fascistă, nu vor și nu pot să tolereze lumea democrațiilor liberale și să coexiste cu ea, cât timp această lume, ducând-o bine, le dezavuează implicit și le face în mod necesar, prin simpla lor existență, de rușine. Iată de ce talibanii au tolerat și susținut mega-atentatele Al Qaida de la 9/11 și vor tolera altele ori vor promova săvârșirea altora în viitor.

Un calcul al beneficiilor absenței talibanilor de la putere, raportate la costurile și riscurile prezenței militare occidentale în Afganistan, relevă deci, indiscutabil, că, într-o lume globalizată, informațională, nucleară și afectată de terorism mondializat, primele le depășesc net pe cele din urmă. Cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că, dotate cu sprijin aerian apusean, forțele locale afgane își luaseră asupra lor partea leului din munca menținerii la distanță a islamiștilor radicali.

Dar America lui Joe Biden le-a văduvit de acest sprijin în numele opririi mult detestatului ”forever war” și al idealului ca afganii să se apere singuri de talibani, ”fără intervenții străine”. Această ultimă lozincă, amintind de polemica marxistă împotriva intervenției americane din Coreea sau Vietnam, e caraghioasă și ilară la culme, căci implică un terorism islamist, taliban, care nu s-ar bucura de sprijin militar, financiar și logistic internațional, de pildă din Qatar ori din partea Frăției Musulmane.

Conflictul americano-britanic pe marginea dezastrului afgan

Toate acestea sunt evidențe lesne de constatat. Ce l-a orbit pe Biden? Cum a ajuns decizia sa, a unui președinte de stânga, una ”lipsită de sens, tragică și păgubitoare”, de a-și retrage trupele precipitat din Afganistan, cum a caracterizat-o Tony Blair, să fie calificată și drept ”imbecilă” de un om de stânga ponderat, ca fostul premier britanic? Și cum s-a ajuns ca în presa britanică să i se atribuie urmașului său din Downing Street 10, Boris Johnson, afirmația neconfirmată, reluată de Daily Mail, potrivit căreia ”ne-ar fi fost mai bine cu Trump”?

Marea Britanie n-a uitat lecția lui Winston Churchill, care i-a înlocuit, la butoane, la Londra, pe împăciuitoriști și a condus Regatul Unit spre victorie în cel de-al Doilea Război Mondial. Președintele american Roosevelt se arătase atunci foarte sensibil la nevoile aliatului său britanic. Supărarea fostului și actualului premier britanic e cu atât mai mare, cu cât Biden, care a bătut stăruitor, chiar obsesiv, toba politicii externe ”multilateraliste”, spre a se disocia de unilateralismul predecesorului său, nu s-a consultat cu aliații săi europeni înainte de a-și transpune decizia afgană și a ignorat timp de zile apelurile disperate ale lui Boris Johnson, actualul lider al grupului G7; grup convocat de urgență, marți, 24 august, spre a delibera dramatica situație din Afganistan.

Uluitoarea inadecvare a lui Biden pare a indica disprețul față de America, de Occident și de alianța democrațiilor al unei mari părți a elitei politice și culturale de peste ocean, care a susținut accesul său la putere. Nu e greu de imaginat, așadar, că, în ciuda retoricii ei antifasciste, această elită doar verbal antirasistă, în fapt tributară unor politici identitare cu reminiscențe naziste, împăciuitoriste și acomodante față de tiranii, repetă voluntar greșelile franco-britanice ale anilor 30, pentru că nu o afectează peste măsură triumful talibanilor și ascensiunea unor puteri și mișcări funciar ostile vestului. Cum n-o deranjează nici consolidarea noii ”axe” globale ”a răului”, alcătuită din Rusia, China, Turcia, Iran, Qatar și Frăția Musulmană.