O revoluţie discretă

Râsul abia reţinut al preşedintelui din seara depunerii jurământului ar putea avea şi o explicaţie obiectivă. Oricum, să schimbi două guverne cu orientări diferite în numai 3 luni este o experienţă profund relativizantă. În plus spectacolul uman al travestirii celor care trec dintr-o parte înr-alta poate provoca şi un râs cinic şi dizolvant.

Aici rezidă însă în primul rând o problemă politică: de la alegerile din 2008, majorităţile parlamentare au fost mai fluide şi mai instabile ca niciodată. Dacă lucrurile vor continua aşa, România se va scufunda pe mai departe în scandaluri nersfârşite şi nu va fi niciodată capabilă să pună în aplicare o politică pe termen lung. Oricât de serios şi de încrezător în sine ar fi un prim-ministru, dacă majoritatea lui se va dizolva într-un an, niciun proiect de anvergură nu va mai fi posibil.

Acordul cu FMI a fost în ultimii ani singura ancoră de stabilitate şi continuă să fie până la alegerile din toamnă. Dar este, evident, doar un surogat, politica românească având nevoie să-şi construiască structuri mai stabile în interior.

Instabilitatea politică: o incitare la reformă

O posibilitate ar fi adoptarea unui sistem de vot care crează majorităţi puternice. Grecia de pildă nu poate astăzi să formeze un guvern între altele din cauza fărâmiţării forţelor politice. Sistemele proporţionale favorizează fărâmiţarea căci oferă expresie politică tuturor grupărilor oricât de mici ar fi ele.

Ideea reprezentării cât mai complete a tendinţelor şi ideilor din societate are mari dezavantaje, căci este posibil ca ţara să devină la un moment dat neguvernabilă. Uneori o simplificare este necesară.

Or, votul majoritar spre deosebire de cel proporţional simplifică foarte mult opţiunile politice reducându-le la liniile principale. Votul majoritar este ca un rezumat clar al vieţii politice pe lângă o expunere detaliată şi plină de digresiuni. Aşa stau lucrurile în teorie, căci în practică stabilitatea poate fi obţinută şi prin votul proporţional.

În Germania votul se desfăşoară şi în circumscripţii uninominale, dar repartizarea finală a mandatelor se face proporţional după ponderea listelor de partid. Discuţia este complicată, căci sistemul de vot acţionează într-o societate concretă cu moravurile ei diferite.

Ponta şi Antonescu pregătesc un sistem de vot ca în Marea Britanie

Până acum câteva săptămâni dezbaterea despre adoptarea în România a unui sistem majoritar părea închisă. Alianţa de guvernare PDL-UDMR-UNPR se pronunţase deja cu claritate pentru conservarea sistemului proporţional. Preşedintele însuşi vorbea tot mai rar şi mai timid despre acest subiect, care, cu siguranţă, i-ar dezavantaja pe democrat-liberali.

UDMR, cel puţin, se opusese categoric unui sistem majoritar încă de la lansarea subiectului la referendumul organizat de preşedinte în 2007, iar prezenţa acestei formaţiuni la guvernare era o garanţie fermă a proporţionalităţii.

Iată însă că s-a întâmplat ceva care ar putea reprezenta o schimbare politică mai amplă şi mai profundă decât debarcarea guvernului Ungureanu. În mod tacit, preşedintele Traian Băsescu şi cei doi lideri guvernamentali, Victor Ponta şi Crin Antonescu, par de acord cu adoptarea sistemului majoritar.

În Senat se află în faza finală un proiect de lege semnat de deputatul PSD, Victor Ponta, şi de senatorul PNL, Crin Antonescu, care propun adoptarea unui sistem de vot la fel ca în Marea Britanie, adică un sistem majoritar într-un singur tur de scrutin.

Ar fi o adevărată revoluţie a sistemului electoral, o schimbare politică care nu poate fi întrecută decât de revoluţia din decembrie 1989. Consecinţele sunt greu de calculat, dar ele vor fi de mare amploare şi vor da o nouă faţă politicii româneşti.

Nici măcar dacă va fi cu adevărat mai bine într-un sens general nu se poate spune, dar este în acest moment o aventură tentantă.

Dacă legea aceasta va fi sprijinită de noua majoritate parlamentară ne putem aştepta ca preşedintele Traian Băsescu să o promulge fără discuţii. Sistemul de vot anglo-saxon este unul din proiectele sale importante, care, la fel ca multe altele, părea să fie un eşec definitiv. Ironic ar fi ca reforma să se producă cu ajutorul adversarilor săi cei mai neînduplecaţi.