O recunoaștere târzie

Există în societatea românească o exemplaritate postumă. Controversă, indiferență, ostilitate în timpul vieții, după care, într-o unanimitate fără cusur, toată lumea se întrece în cele mai calde omagii. Așa s-a întâmplat cu seniorul țărănist Corneliu Coposu, figura emblematică a opoziției de după 1989, care fusese petrecut tot timpul vieții cu calomniile cele mai nedemne pentru ca ulterior să curgă omagiile din toate direcțiile inclusiv din partea liderilor FSN. A fost uimitoare ”convertirea” unui Ion Iliescu și altora care, subit, se înduplecau să recunoască meritele marelui dispărut. Situația se repetă întrucâtva cu Regele Mihai. E adevărat că principala controversă iscată după 1989 pe tema restaurării monarhiei se atenuase foarte mult și că rolurile se amestecaseră derutant, dar se ivise în locul ei altă dispută, legată intim de prima, și care privea rolul istoric al Regelui și calitățile sale morale. Calomniile și adversitățile l-au însoțit pe Rege până în ultima clipă. Lumea pare să compenseze - prin omagii aduse postum și ceremonial - purtarea nedemnă de până acum, ceea ce, până la urmă, este bine, dar contrastul amintește inevitabil nedreptatea făcută în timpul vieții. Căci Regele nu s-a bucurat în România de prețuirea cuvenită.

A existat parcă mereu o adversitate organizată, una menită să împiedice coagularea unei mișcări monarhiste până și în ultimul deceniu, când devenise improbabil ca monarhia să câștige mai mulți adepți. Nicolae, nepotul lui Mihai, s-a bucurat de susținerea loială unui nucleu monarhist, dar nu se ridicase la înălțimea rolului. Chiar neglijând acuzațiile care i se aduc nu putem ignora conduita sa cu totul ”laică”, purtarea ”normală”, un firesc democratic poate la locul său în alt context, dar care pentru moștenitorul tronului deveniseră deconcertante. Chiar și în epoca noastră târzie s-ar fi impus mai multă rigoare, o doză în plus de austeritate. Tocmai pentru că fusese deposedată de drepturile sale, monarhia ar fi avut nevoie astăzi să inspire nu atât simpatie, cât admirație. Nici măcar unui președinte de republică nu i se potrivește ”normalitatea” descheiată, așa cum s-a văzut în cazul unui lider francez care își petrecea unele seri evadând pe motoretă în aventuri galante. Ca dovadă, succesorul său s-a dezis cu ostentație de ”normalitate”, căutând să redea președinției mai multă solemnitate și rigoare. Solemnitatea, austeritatea ținutei țin de ceea ce latinii numeau dignitas, de la care derivă și noțiunea modernă de  ”demnitate publică”. Regele Mihai le avea pe toate în mod firesc, prin naștere și prin educație, dar din păcate lumea românească nu le-a recunoscut la timpul potrivit.

O televiziune populariza deunăzi figura unui profesor de istorie care și-a cerut, în lacrimi, iertare pentru minciunile pe care le spusese elevilor săi până în 1989 despre pretinsele vagoane cu aur cu care Regele ar fi fugit din țară. A fost un reportaj excelent fără voie, căci pretinsul profesor exprima într-un limbaj incult (”îmi cer iertare la Majestatea Sa...”) exact regretele acestea tardive ale unei societăți care s-a complăcut prea mult în turpitudine. ”Profesorul” este imaginea însăși a sentimentalismului dizgrațios și oportunist al colaboratorilor impenitenți ai regimului comunist ca și a descendenței lor post-decembriste. Ba chiar și naivitatea totală a reporterilor face parte din același tablou al confuziei, căci ei par să creadă că ne-au oferit imaginea unei lumi străluminate dintr-o dată de adevăr.

Pe fondul acesta presărat cu momente jalnice de căință profitabilă, ne bucură totuși decizia autorităților de a oferi ceremoniei funerare întreaga atenție. Formele rituale contează, căci ele comunică impersonal emoția, respectul, prețuirea, pe care oamenii nu mai sunt capabili în mod spontan să le exprime. Să fim exemplari măcar acum cu speranța că emoția ceremonială se va umple de un conținut moral autentic.