O analiză a relației româno-maghiare

S-au degradat relațiile româno-maghiare într-atât, încât să vorbim de o criză? Declarațiile și gesturile recente ale șefului diplomației de la Budapesta și câteva replici românești, asimetrice ca statut diplomatic, au dat impresia că asistăm la o ruptură nemaiîntâlnită. Așa cum știm, ministrul de Externe  Péter Szijjártó a luat o decizie care a vexat: ”Dat fiind că poporul ungar nu are niciun motiv să celebreze 1 Decembrie, Ministerul Afacerilor Externe şi Comerţului le interzice tuturor angajaţilor să participe la manifestările de celebrare a Zilei Naţionale a României”.

Diplomația românească și-a păstrat cumpătul, dar fostul președinte Traian Băsescu a ales cea mai stridentă replică cu putință, amenințând că va cuceri Budapesta ca în august 1919. Desigur, neavând nicio poziție oficială, nimeni nu l-a luat în serios. Vice-premierul Ungariei, Zsolt Semjén, a spus apoi că răbdarea Ungariei a fost foarte mare, căci de multă vreme ar fi trebuit ”să bată cu pumnul în masă”, pentru a cere Bucureștiului să respecte drepturile ungurilor din România și ne putem aștepta la un discurs apăsat și din partea premierului Viktor Orban. Diplomația românească a fost, în schimb, remarcabil de reținută, preferând să remarce cel mult că „un astfel de mesaj, astfel de declaraţii nu sunt în spiritul valorilor europene pe care România le apără” (purtătorul de cuvânt al MAE, Ionuţ Vâlcu). De reținut din declarația purtătorului de cuvânt și această frază care conține un mesaj rațional: ”E foarte ușor să escaladezi o temă, însă e mai greu să construiești”.

Nici premierul Dacian Cioloș și nici președintele Klaus Iohannis nu au replicat, ceea ce este foarte bine. Unii au comentat tăcerea lor ca o slăbiciune, dar aceștia greșesc, căci oricare ar fi motivația ”ofensivei” de la Budapesta, ”incendiul” nu ar trebui alimentat.

Ca să înțelegem mai bine situația ar trebui să reținem mai întâi declarațiile președintelui UDMR, care a dat lămuriri cu privire la invitarea premierului Ungariei la Satu Mare: „Este extrem de oportună invitaţia şi da, mâine ne vom întâlni la Satu Mare şi vom face un apel pentru mobilizarea comunităţii maghiare”, a explicat liderul Kelemen Hunor. A reieșit de aici o anumită îngrijoare cu privire la prezența la vot a comunității maghiare, care scade de la un ciclu electoral la altul. Absenteismul afectează și comunitatea maghiară, chiar dacă, de regulă, ea se mobilizează suficient de bine pentru a asigura prezența UDMR în Parlament. Starea de apatie de anul acesta ar putea fi însă un semnal de alarmă pentru maghiari, care dacă nu vor atinge 5% din voturi își vor pierde reprezentarea parlamentară. Ar fi o catastrofă pentru comunitatatea maghiară de care probabil nu toți sunt conștienți.

Campaniile electorale au acest efect că hipertrofiază conflictele. După cum am văzut nu doar liderii de la Budapesta urmăreau să provoace emoție în Transilvania, dar și Traian Băsescu a sperat să câștige adepți prin declarațiile sale războinice. Asistăm prin urmare la un ”război” trucat? Și da, și nu. La Traian Băsescu e pură butaforie, dar ungurii răspund acum, după o tăcere îndelungată, la o problemă reală.

Relația româno-maghiară a fost reglată mereu în ultimele decenii prin intermediul dimplomației americane. Americanii au lucrat la concilierea româno-maghiară printr-un efort de mediere la mai multe niveluri care a dat rezultate bune, pe care tot ei le-au garantat prin prezența lor în regiune. La un moment dat însă s-a produs un dezechlibru. Ungaria a ieșit din sfera de autoritate a Washingtonului, permițându-și o politică autonomă care a sfidat avertismentele antirusești, atrăgându-și în replică răceala ostilă a dimplomației americane. România a încercat în toată această perioadă să profite de acest fapt și pliindu-se integral pe linia americană a căutat discret, dar vizibil pentru ochiul exersat, să obțină un ascendent în fața Ungariei, tratându-i în același timp pe ungurii de la noi cu tot mai multă neglijență. Simțea că o putea face fără să-și atragă reproșuri din partea unui emisar ca Victoria Nuland care știa să-și recompenseze colaboratorii fideli din Europa de est și să-i pedepsească pe cei neloiali. În plus, dizgrația în care căzuse premierul Viktor Orbán în rândul liderilor din Europa occidentală putea fi o încurajare și pentru Victor Ponta (altfel el însuși în dizgrația americanilor) de a-l ataca tam-nisam pe premierul de la Budapesta.

Problema reală, care depășește această dramaturgie politică efemeră, este că victima a fost minoritatea maghiară din România. Adică proprii concetățeni. Nu putem face pe moment un bilanț, dar, așa cum spuneam, nevoile lor au fost tratate cu tot mai multă indiferență. Recent s-a ajuns la aberația ca DNA să ancheteze un inspector școlar de la Târgu Mureș care a dat o aprobare pentru înființarea unui liceu unguresc, într-o clădire istorică care aparține de altfel minorității maghiare. Americanii înșiși au priceput, la un moment dat, că sunt pe cale să cauționeze un dezechilibru în relația româno-maghiară, ceea explică faimoasa fotografie a ambasadorului, Hans Klemm, cu steagul secuilor. Nu era deloc o încurajare a separatismului, ci pur și simplu o atenționare că lucrurile derapează.

Între timp a intervenit ceva cu totul nou și nedorit pentru diplomația de la București, și anume alegerea ca președinte al SUA a lui Donald Trump care promite să dea satisfacție liniei politice față de Rusia pe care Ungaria a apărat-o cu mare consecvență. Acum a venit rândul ungurilor, cum s-ar spune, care caută să dobândească un ascendent hotărâtor asupra României. Și iată declarații dure și bătăi ”retroactive” cu pumnul în masă!

Se vede încă o dată că relația româno-maghiară a fost mereu reglată și garantată de americani. Dar dacă România și Ungaria nu sunt capabile să construiască ele însele, din imbolduri proprii, o relație stabilă, nu vom putea vorbi cu adevărat de conciliere și vom avea mereu nevoie de arbitraj și tutelă. Este cu adevărat trist.

Horațiu Pepine