Nu pleacă Trump, căci nu-i lăsat

Nu pleacă Trump. Iese pe ușă liberalismul. Ultima lună a administrației Trump e osândită să mai rămână mult timp tema numărul unu a presei americane și a noii conduceri din Washington. Nu pentru că șeful diplomației americane și-a încheiat extraordinarul mandat cu încă o faptă bună, cea de a numi genocidul uigurilor comis de comuniștii chinezi pe numele lui adevărat de genocid. Ci fiindcă, fizic, președintele care și-a umbrit serios, în final, prin incitare, anii petrecuți la Casa Albă, pleacă, dar alegătorii lui rămân. Intacte rămân și interesele alianței care l-a învins în ciuda celor 11 sau 12 milioane de voturi în plus, pe care și le-a adjudecat peste cele din 2016. 

Prea prețios este asaltul asupra Capitoliului pentru toți, în afară de Trump și de partidul republican. A fost un condamnabil demers. Unul, la care nu e nimic de înfrumusețat, de vreme ce, în afară de un extremist de stânga infiltrat între trumpiști în sediul Congresului și arestat ulterior, s-au perindat vizibil, prin forul legislativ american, nu doar naivi de dreapta și conservatori dezaxați, crezând cu adevărat în narațiunea fraudei electorale, ori în ei înșiși ca ultimă redută a unor alegeri oneste, a democrației și a Americii așa cum o cunoaștem, ci și o serie întreagă de rasiști și antisemiți răsculați. 

Și a curs sânge. Pot fi calificați cei violenți drept ”teroriști domestici”? Au pus ei la 6 ianuarie de o insurecție fascistă, cum s-a afirmat?

A fost sau n-a fost: revoluție? Răzmeriță? Puci?

Chestiunea noțiunilor adecvate privind acest episod istoric și consecințele lui va domina copios prima fază a noii administrații, partidul democrat, pe cel republican, ca și negocierile din Congres privind eventualitatea pedepsirii lui Trump, rețelele sociale, primele pagini ale ziarelor și, firește, procesele intentate răsculaților în tribunalele americane. Dincolo de zgomotele cotidiene ale tembeliziunilor, America profundă va mușca și ea, înfometată, din acest sângeros subiect, întorcându-l ca leul cu prada în gură, pe toate fețele.

Ar fi fost timpul plecării. Și al împăcării. Dar parte din această America profundă va continua să țeasă la monumentalul covor al narațiunii fraudării unor alegeri incorecte, fie și doar pentru că, din unghiul alegătorilor lui Trump, s-au schimbat injust regulilele scrutinului, iar mass-media și giganții tehnologici l-au vitregit pe liderul republican. Unii, puțini, vor continua să-l considere președintele legitim. 

Dușmanii acestei Americi, care alimentează aberația potrivit căreia toți alegătorii lui Trump, fără excepție, ar fi, chipurile, ”fasciști”, ”rasiști”, ”suprematiști albi”  și ”teroriști”, de reprimat urgent și fără milă, neexistând ”nicio diferență” între ei și protestatarii răsculați de pe Capitoliu, au trecut la alt război de țesut. 

Unii din liderii lor urzesc la o tapiserie, de asemenea monumentală, înfățișând fragmente de realitate și de ficțiune ale basmului despre un terorism domestic și o lovitură de stat mai periculoase, ambele, pentru democrația americană, decât cuțitul înfipt, pasămite, în spatele Germaniei, care a fost mitul fondator al nazismului. Toate tiraniile se folosesc de asemenea legende, mituri și pretexte pentru a-și justifica măsurile autoritare. De pildă cenzura. 

Și liderul Turciei, Erdogan, s-a folosit magistral de puciul împotriva sa pentru a-și nivela presa, justiția, poliția și administrația, transformând un stat de drept defect într-o dictatură pură și dură, sub pretextul combaterii unui imaginar ”terorism gülenist”.  

La ce va continua să fie bun trumpismul

În Turcia islamistă arestările și încarcerările continuă. Într-o Americă polarizată, aflată în pericol de la toate extremele, nimic n-ar fi mai pernicios decât a continua ceea ce au făcut giganții tehnologici în campania electorală, când au cenzurat informații privind prezumtive nefăcute ale candidatului democrat la președinție sau ale fiului său, iar apoi, după victoria lui Biden, au închis conturile principalului său rival politic. 

Se știe bine, că nimic nu e mai periculos pentru democrație decât a contracara pericolele la adresa ei cu măsuri nedemocratice și a combate ura cu cenzura.  

Or, în numele contracarării ”terorismului domestic”, care, dacă ar fi fost la lucru la 6 ianuarie, s-ar fi dovedit extrem de inept și s-a văzut învins clar și categoric în aceeași zi, s-au intensificat enorm diatribele la adresa republicanilor, a dreptei, a liberalismului autentic. Care e bazat pe libertatea de exprimare și de opinie, pe legi, instituții și justiție solide, pe valori universale, pe drepturi individuale și pe competiția dintre idei și partide. 

Și unii liberali de stânga din categoria celor lucizi au sesizat această intensificare fără precedent, arătându-se pe drept alarmați de ce anume pregătește belicoasa retorică anticonservatoare. Un progresist ca Glenn Greenwald a luat fără echivoc atitudine față de orgia de măsuri de cenzură și poliție a cuvântului liber adoptate de monopolurile din Silicon Valley și nu și-a ascuns îngrijorarea iscată de ”militarizarea” capitalei americane, amintind de Bagdad, în timpul războiului antiterorist și de ”zona lui verde”.

De aici și de la actualele chemări insistente la ”vigilență” nu mai e decât un pas până la turnătorie și reorientarea serviciilor secrete spre supravegherea populației. 

Pasul ar cuprinde și adoptarea de noi legi dure, dar inutile, în contra urii, a ”înaltei trădări”, a ”terorismului”, a ”incitărilor (flexibil interpretate) la violență”, îngropând în numele ”securității și democrației” libertatea și democrația americanilor, pe modelul punerii pe butuci ale celor din Hong Kong. Pe acest drum se pășește vesel ori de câte ori, de pildă, sunt osândiți în rețelele sociale, ca presupuși ”extremiști” și "teroriști" în genul celor din al Qaida, conservatorii care stăruie asupra prezervării libertății și drepturilor individuale.  

La toate acestea se adaugă o presă puternic discreditată, nu doar de conspiraționisme, ci și de biasurile multor jurnaliști mainstream și de rateurile lor, dimpreună cu ale sondajelor de opinie. Această presă a trăit în ultimii ani aproape exclusiv din scandalizarea aiurelilor reale sau prezumtive emise de Trump, din demonizarea și delegitimarea lui cu, sau mai cu seamă fără probe, ca presupus ”agent rus”, de pildă. Cum să se lipsească acum de el? Cum să-și țină publicul tot mai redus altfel decât prin noi povești de groază despre susținătorii lui?

Cu ce efecte se sparge excepționalismul american 

Măsurile de disciplinare și amuțire pe cale legislativă ale conservatorilor și ale dreptei prin criminalizarea imaginarului ”abuz” de libertate a presei și al dreptului la opinie de către prezumtivi ”hitleriști”, adoptate cu ajutorul copioasei majorități democrate dominând Casa Albă și ambele Camere ale Congresului, ar lansa un semnal devastator partidului republican. 

Acesta s-ar putea dezintegra, anihilând democrația americană, care nu se poate lipsi de pluripartidism. Nu mai puțin toxice ar fi asemenea demersuri liberticide pentru liberalism în genere. Care părea să se fi impus pe vecie, în 1989, după revoluțiile anticomuniste, dar e azi, în urma loviturilor aplicate lui vreme de decenii de la toate extremele, mai anemiat decât oricând în ultimele patru secole. Or, aflat la temelia vestului, a NATO și a democrațiilor apusene, pe care, dacă s-ar dezintegra, le-ar arunca în aer cum au fost ucise rând pe rând incipientele democrații din Rusia și Turcia, acest liberalism ”nu se poate disocia de libertate, cum eronat a admis liberalismul american”, ca să citez un memorabil eseu semnat de istoricul Timothy Garton Ash și reluat recent de Neue Zürcher Zeitung. 

Pentru salvarea democrațiilor liberale, Garton Ash, un liberal de stânga, preia propunerea reînnoirii liberalismului. Dar cum să fie împiedicat să iasă pe ușă și să-și ia definitiv adio? 

Prin întărirea bazei, a valorilor și instituțiilor sale, cum sunt drepturile individuale, independența justiției. Prin învățatul din greșelile trecutului. Prin frânarea globalizării. Printr-un patriotism generos și incluziv. Prin contracararea (cu mijloace liberale) a varii provocări, între care rivalitatea Chinei. Căci, aliat cu politici identitare și o globalizare prea accelerată și, ca atare, traumatizantă, liberalismul a neglijat nu doar atacurile populiste și autoritariste asupra drepturilor și libertăților fundamentale, ci și nevoi umane perene. De pildă nevoia de identitate, de comunitate, de solidaritate, de libertate, de egalitate de șanse și de națiune. 

La fel, liberalismul a trecut cu vederea necesitatea contracarării provocărilor planetare, precum exceselor piețelor libere, de care a profitat plenar noua oligarhie globală.

Tot ea și tiraniile acestei lumi vor triumfa, dacă liberalii de toate orientările nu se vor uni spre a salva, odată cu liberalismul și excepționalismul american, șansa oamenilor de peste ocean de a trăi demn într-o societate nu părelnic, ci faptic deschisă. Libertatea, care se apără și manu militari, dar nu cu măsuri liberticide, e indivizibilă. Și universală. Iar o dată doborât farul american al democrației, oare ce se va alege din deriva rătăcitelor democrații europene?