Nobelul pentru literatură și criza refugiaților

Nobelul pentru literatură din acest an surprinde mai ales pentru că redefinește literatura. Dacă ne referim la principala carte care i-a adus gloria, ne dăm seama că ”poeticul” a fost pus în umbră. În engleză titlul indică mai curând un documentar: ”Voices from Chernobyl: The Oral History of a Nuclear Disaster”. În germană, editorul îndrăznește puțin mai mult : ”Tschernobyl: Eine Chronik der Zukunft”(O cronică a viitorului) și la fel sună și în spaniolă cu sugestia că avem de a face cu o utopie neagră. Doar francezii au mizat mai mult pe filonul poetic: ”Supplication”, cu subtitlul mai mic: ”Tchernobyl, chroniques du monde après l'apocalyps”. Cât privește traducerea românească, de care luăm și noi acum cunoștință, ea pare să ignore total dimensiunea ”literară” a textului: ”Dezastrul de la Cernobîl – Mărturii ale supraviețuitorilor”, volumul apărut anul acesta la editura Corint, fiind publicat în seria ”Istorie”.

Dar întreaga sa operă e alcătuită din mărturii înregistrate pe bandă ale acelor oameni modești care trec fără să lase urme. Într-un anume sens, premiul de anul acesta se întoarce la literatura de acum un secol a ”autenticității”, care producea romane-jurnal și roman- epistolar, cu deosebirea că de data aceasta autorul –narator e pus total în umbră. Autenticul, faptul real, istoria ”care s-a petrecut cu adevărat” rămân în miezul atenției, dar lipsește de astă dată perspectiva subiectivă. Între ”istoria orală”, ca tehnică de investigație (cultivată și în România) și ”literatură”, frontiera devine tot mai neclară și mai puțin relevantă din perspectiva emoției. Or, ceea ce contează - pare a spune comitetul Nobel - este ceea ce ne emoționează, ceea ce ne pune în contact cu o expriență umană adevărată și cutremurătoare.

Un membru al juriului Nobel spunea nu foarte demult că în opinia sa că literatura occidentală a degenerat sub impactul burselor literare care produc un scriitor profesionist ”de seră”, deconectat de la marea suferință a lumii. E posibil ca alegerea Svetlanei Aleksievici să se fi produs în siajul unei astfel de opinii care a tins să lase deoparte metafora complicată în profitul unei simple colportări a suferinței.

Am citit și câteva încercări de a salva esența ”literară” a cărților Svetlanei Aleksievici, dar ele nu fac decât să pună în umbră ceea ce au ele mai caracteristic. Francezul George Nivat un slavist reputat și traducător al lui Soljenițîn, scria într-un frumos articol de întâmpinare că, în cărțile ei, magnetofonul a devenit un instrument remarcabil al artei și că Tolstoi însuși își nota în carnetul său vorbirea țăranilor de la Iasnaia Poliana, reproducând-o apoi ca după dictare (http://nashagazeta.ch). Autoarea de astăzi nu mai caută însă mostre, din vorbirea oamenilor simpli, ci încearcă să redea lucrurile chiar din perspectiva acestora sau mai exact să-i redea pe ei înșiși.

Am putea descifra în acest Nobel literar și o tendință politică, dar una mai subtilă, care ține de o anume sensibilitate a epocii noastre. Dacă secolul XX a aparținut încă marilor personalități, veacul XXI a debutat ca epocă a mulțimilor, care tind să devină un personaj tot mai proeminent în istorie. Criza refugiaților, cu toate reacțiile implicate, e poate indiciul cel mai puternic al unor mutații ce pun individul în umbră, acordând prioritate maselor mari de oameni. Chiar nobelurile acordate, de-a lungul timpului, literaturii ruse ne oferă o comparație relevantă: dacă în 1970 premiul revenea lui Alexandr Soljenițîn , în cărțile căruia găsim mărturia unei conștiințe înalte, a unui om de excepție, după o jumătate de veac este selectată opera Svetlanei Aleksievici, care fără niciun orgoliu auctorial pune în scenă o umanitate măruntă, aruncând o lumină asupra marilor tragedii anonime. S-a spus adesea că e o mare injustiție ignorarea acelora care nu depun mărturie, care nu vorbesc, nu scriu, sau cărora nu nu li se recunoaște virtutea expresiei literare. Or, premiul acordat scriitoarei din Belarus se înscrie chiar în această tendință compensatorie. O vastă experiență a lumii, în termeni de suferință, iubire, solidaritate trece, în aparență, ca și cum nu ar fi fost și lumea de azi simte că s-ar cuveni ca cineva să consemneze măcar o parte din ea.