Netanyahu şi ameninţarea iraniană

În joc nu e doar soarta acordului nuclear încheiat cu Teheranul de către Germania şi puterile cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. Judecând după declaraţiile preşedintelui şi reacţiile şefului diplomaţiei americane, Pompeo, la discursul premierului israelian Netanyahu, e probabil ca SUA să denunţe acest acord în următoarele 12 zile.

Un atare demers ar isca inconveniente Rusiei, principalul aliat al Iranlui. Ar provoca, totodată, neplăcerea unor americani, adepţi ai fostului preşedinte, Obama, artizanul acordului cu ayatolahii persani. În fine, ar genera iritarea vesteuropenilor care susţin în continuare, fie şi cu proaspete rezerve, această înţelegere şi mizează pe dialog cu Teheranul.

Atât şefa diplomaţiei europene, Mogherini, cât şi oficialii germani şi francezi, s-au aratăt înclinaţi să temporizeze, reacţionând rezervat  la dezvălurile liderului de la Ierusalim.

Nu puţini critici de stânga ai lui Beniamin Netanyahu au încercat, la rândul lor, să contracareze dramatismul prezentării sale, susţinute de grafici şi fotocopii extrase dintr-o arhivă doldora de prezumtive documente iraniene, în greutate de o jumătate de tonă. Documente, pe care, după examinarea lor de către experţi, şeful diplomaţiei americane, Pompeo, fost director al CIA, le consideră sută la sută autentice.

Semnificativ, în context, este că nici iranienii nu le-au contrazis, credibil, autenticitatea, preferând să-ncerce să-l ia peste picior pe Netanyahu. Critici s-au arătat şi alţi adversari politici ai liderului de la Ierusalim. De pildă de la publicaţia israeliană de stânga, Haareţ. Potrivit căreia, premierul statului evreu s-ar fi afişat teatral, într-o postură de cabotin, ”recurgând la mijloace facile”, spre a prezenta cu efect informaţii în mare parte vechi, dintr-un raport publicat de IAEA în 2011.

Or, şeful Departamentului de Stat american a subliniat că în arhiva prezentată de Netanyahu se află mii de documente noi, necunoscute până de curând.

Cu toate acestea, presa de peste ocean nu se dă în lături de la estimări hazardate. Că scopul exerciţiului premierului israelian ar fi fost, după cum susţine ziarul Chicago Tribune, "să-l convingă pe preşedintele SUA să denunţe acordul cu Iranul" e o nerozie. În fond, e clar că, pe Trump, Netanyahu l-a convins de mult. În speţă, înainte ca şeful Casei Albe să aibă acces la estimările experţilor săi cu privire la calitatea şi fiabilitatea documentelor prezentate de şeful guvernului de la Ierusalim.

Parţial perplecşi (până la o analiză exhaustivă) au rămas doar omologii săi europeni. Care se tem de o proximă escaladare a conflictului sirian mai mult decât de altceva. Needificate cu adevărat au continuat să fie şi naţiunile mai multor continente. Încât, ieşirea la rampă a premierului israelian s-a adresat în egală măsură publicului israelian şi celui american, liderilor europeni, lumii arabe şi, în genere, Comunităţii Internaţionale.

Mesajul ei major este că regimul iranian a minţit şi minte în continuare, chiar în aceste zile. Corolarul acestei constatări e că, probabil, va continua să mintă, nemeritând încrederea acordată de Occident când a bătut palma cu ayatolahii, printr-o înţelegere de tot precară.

Dramatismul acestui mesaj nu reiese plenar decât din cunoaşterea mentalităţii americane şi a contextului ameninţării persane. Tendinţa celei dintâi e să retragă definitiv, celor prinşi minţind, o încredere iniţial liberal acordată.

În ce priveşte ameninţarea iraniană, ea nu vizează doar un program nuclear militar numit ”Proiectul Amad”, care ar putea fi oricând reluat, după ce, de bunăseamă, a fost perpetuat în ciuda anunţului oficial, iranian, că ar fi fost pus pe butuci în 2003.

Nu mai puţin îngrijorător este programul balistic al Iranului islamist, precum şi expansiunea sa în Siria şi în regiune, de unde pune în pericol, în mod nemijlocit, statul evreu. În fine, extrem de alarmante sunt, în conjuncţie cu aceste programe şi consolidări militare la o aruncătură de băţ de frontiera israeliană, ameninţările cu genocidul pe care le proferează Iranul, cu regularitate, la adresa statului evreu.

În faţa acestui complex de riscuri şi ameninţări, ce opţiuni au ţările, popoarele şi regiunile ameninţate de şiiţii iranieni, între care şi statele arabe sunite din regiune? Şi, mai cu seamă, ce opţiuni au israelienii? Dar europenii?

Primii refuză categoric să mai comită o eroare fatală precum greşeala săvârşită de evrei în reacţie la Hitler. Mulţi au desconsiderat atunci primejdia  genocidului, ignorând ameninţarea unei puteri totalitare, agresive, dispunând de forţa şi capacitatea de a-şi pune în aplicare voinţa exterminatoare. 

Optica celor din urmă e, adesea, diferită de a americanilor, detestaţi de unii, între altele, pentru că asigură de multe decenii, manu militari, protecţia unui Bătrân Continent prea nevolnic şi anemic ca să se salveze singur de varii tiranii.

Deşi, după cum a reliefat Netanyahu într-un interviu acordat CNN, statul evreu "nu vrea un conflict militar cu Iranul", Israelul nu se bucură de luxul superbiei unui continent european, din care o parte i se crede superioara Americii şi-şi permite să-i dea lecţii morale şi politice. 

E, deci, greu de crezut că Ierusalimul va putea tolera la nesfârşit cvadricefala ameninţare persană la adresa statului evreu, amplificată de rachetele iraniene staţionate în Siria. Nici UE şi nici Comunităţii Internaţionale nu le va fi uşor să-şi perpetueze, în această chestiune, politica struţului, fără să rişte autodiscreditarea totală. La rândul lor, SUA se vor vedea silite să ia măsuri.

Ce rămâne însă Rusiei de făcut?

Kremlinul nu-şi va pune în pericol, probabil, victoria în litigiul civil sirian, alături de regimul Assad. Ca atare nu va risca devastarea regională cauzată de o potenţială extindere a războiului sirian şi transformarea lui în teatrul unei conflagraţii suplimentare, irano-israeliene. Cu atât mai puţin îşi va asuma o confruntare directă cu SUA, ori cu Israelul.

Încât Iranului nu pare a-i rămâne decât alternativa, câtuşi de puţin ademenitoare, a unui război pustiitor, cu efecte incalculabile pentru regimul ayatolahilor. Sau mai probabila retragere din Siria şi renunţarea la refuzul renegocierii tratatului său nuclear şi a programului său balistic, însoţite, poate, de o extindere a operaţiunilor teroriste sponsorizate de regimul teocratic iranian în lume.