Apel la toleranţă, lansat de artişt români şi germani

După atentatele teroriste de la Paris, Istanbul şi Bruxelles, în contextul ofensivei aşa-numitului Stat Islamic, în plină criză a refugiaţilor, în vremuri în care teama de cel care e altfel, de străin, de cel care provine dintr-un alt spaţiu geografic şi mai ales cultural, de cel care aparţine unei alte religii, un apel la toleranţă şi respect reciproc e mai mult decât bine venit. Creatorii de teatru incită prin interpretările lor pe marginea celebrului text al lui Lessing la reflecţie.

Ce înseamnă identitate? Cum definim această identitate? Prin limbă, de pilda? Ne putem asuma o identitate aşa cum învăţăm o noua limbă? Pentru a-l respecta pe cel diferit de noi e nevoie mai întâi să-l cunoaştem, să-l înţelegem. E o schimbare de perspectivă, o cale spre cunoaştere? Iată doar câteva din întrebările pe care ni le propune spectacolul lui Armin Petras, directorul teatrului de stat din Suttgart, un spectacol impresionant şi ca rod al colaborării a două trupe strălucite de artişti - de la Schauspiel Stuttgart şi de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (TNRS) .

„Nathan Înţeleptul“ („Nathan der Weise“) de Gotthold Ephraim Lessing e un text care în Germania face parte practic din literatura obligatorie în şcoli. Un text dramatic datând din 1779, montat, de atunci, pe multe scene de teatru ale lumii, nu doar în spaţiul german. Acţiunea se petrece la Ierusalim, în timpul cruciadelor. Ultimul text care poartă semnătura scriitorului iluminist german face apel la umanism şi toleranţă – marile idealuri iluministe - pornind de la întrebarea care e adevărata religie: cea creştină, iudaică sau islamică? Un text care, s-ar putea crede, nu mai permite noi interpretări. Şi totuşi, cunoscutul regizor german Armin Petras a plasat firul naraţiunii în Europa de astazi, în contextul provocărilor actuale: terorismul islamist, criza refugiaţilor, violenţa si rasismul.

O provocare, în plan artistic, pentru regizorul din Stuttgart, a fost cooperarea cu teatrul sibian. Rezultatul: un spectacol multilingv (în germană, română şi engleză) şi o interpretare neobişnuită a textului dramatic în cinci acte semnat de Lessing. Cu precizarea, pentru cei care au fost poate iritaţi de libertăţile pe care regizorul şi le-a asumat, că spectacolul este nu „de“ ci „după“ Lessing. Despre toate acestea - detalii in interviul acordat Deutsche Welle de Armin Petras.

DW: Domnule Petras, cum s-a născut acest proiect si cum aţi descrie colaborarea cu teatrul sibian?

Armin Petras: În 2012 am participat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul "Prinz von Homburg" produs de Teatrul Maxim Gorki din Berlin, al cărui director eram la vremea aceea. Aşa am avut un prim contact cu teatrul sibian, cu directorul acestuia şi al festivalului, Constantin Chiriac.

Ne-a impresionat foarte mult festivalul şi întreaga atmosferă. Nu ne-am fi putut imagina că într-un oraş atât de mic precum Sibiul - să nu mă întelegeţi greşit, dar o spun în comparaţie cu Berlinul -, că într-un astfel de orăşel are loc un festival gigantic. Un festival de asemnea dimensiuni nu avem nici la Berlin. Un festival cu atmosferă într-adevăr minunată. Aşa s-a născut ideea unui proeict comun şi am căzut repede de acord asupra spectacolului „Nathan Înţeleptul“. Textul lui Lessing mi s-a părut foarte potrivit. Iniţial ar fi trebuit ca şi partenerii norvegieni să participe la proiect şi atunci am fi avut actori din trei ţări şi spaţii culturale diferite. Dar urmează să avem, totuşi, spectacole la Oslo şi chiar workshop-uri în acest an.

Colaborarea a fost foarte bună, dar deloc simplă. Prin ansamblul internaţional - scenografia, de pildă, a semnat-o mult apreciatul artist român Dragos Buhagiar, apoi să amintim şi contribuţia strălucită a muzicianului Marius Mihalache - s-au modificat desigur structurile de pregătire şi repetiţii. S-a produs o altă perspectivă asupra muncii cu care eram obişnuiţi.

Mai mult Stanislavski decât Brecht

DW: Există de fapt trei versiuni ale spectacolului, mai precis cu trei echipe de actori diferite.

A.P.: Aşa este. Versiunea internaţională, cea cu actori români şi germani am prezentat-o la Festivalul de la Sibiu, apoi la FNT (Festivalul Naţional de Teatru) în Bucureşti, în 2015, şi acum, iată, la Stuttgart, în două seri, urmând să avem reprezentaţii şi în Norvegia. În rest, atât la teatrul nostru din Germania cât şi la Sibiu vor exista şi versiuni naţionale. La Stuttgart am dorit să prezint în premieră spectacolul cu echipa mixtă pentru că mi se pare versiunea cea mai frumoasă, apoi cea cu trupa germană.

DW: De ce v-aţi decis pentru un ansamblu germano-român, respectiv folosirea a trei limbi în acest spectacol – germană, română şi engleză? Şi cum a funcţionat munca în aceste condiţii? N-au existat dificultăţi impuse de necunoaşterea limbii echipei româneşti şi invers?

A.P.: De la bun început a fost limpede că toţi actorii vor vorbi în propria limbă. De exemplu dialogul dintre Nathan şi fiica sa Recha se desfăşoară în limbi diferite. Însă nu s-au întâlnit doar două limbi ci şi două stiluri diferite de abordare a textului dramatic. În esenţă e o trimitere la chestiunea înţelegerii sau neînţelegerii (între oameni, culturi, religii diferite), ridicându-se permanent problema identităţii şi a modului în care definim această identitate.

Eu nu vorbesc româneşte, aşa cum nici colegii de la Sibiu nu vorbesc germana. La repetiţii am avut un asistent german, care cunoştea limba română. Iar la Sibiu, când repetam, traducea o actriţă de la secţia germană a TNRS. Desigur că au existat situaţii când ne-am dat seama că neînţelegerea limbii române ne îngreunează munca în aprofundarea textului lui Lessing. Nu ştiam cam ce formulări au fost alese pentru traducerea în limba română, cum funcţionează aluziile lingvistic. În bună parte actorii au tradus textul în engleză pentru a reacţiona direct unul faţă de celălalt. Aşa am ajuns să alegem engleza ca a treia limbă pe scenă. Mai ales actorii tineri, atât români cât şi germani, sunt mai buni cunoscători de engleză.

Pot spune că a fost foarte interesant să lucrez cu actorii sibieni şi fiindcă există, cum spuneam, diferenţe în ce priveşte abordarea textului dramatic: mult mai emoţională, mai personală în România. Acolo avem mai mult Stanislavski decât Brecht, dacă vreţi.

DW: Aceste deosebiri în interpretare se completează reciproc?

A.P.: Nu e doar o completare ci o amplificare. E foarte interesant să observi aceste deosebiri. Ofelia Popii, în rolul fiicei lui Nathan, Recha, joacă extrem de emoţional, determinându-l astfel şi pe Peter Kurth, tatăl ei pe scenă, să iasă un pic din carapacea sa… Pe de altă parte, Peter Kurth joacă un rol central în ansamblu, în jurul lui gravitează de fapt celelalte personaje. E un actor cu o precizie extraordinară şi o mare sensibilitate pentru limbă, pe care le-a transmis şi colegilor săi.

DW: Cum poate fi transportat „Nathan Înţeleptul“ în Europa zilelor noastre, o Europă care, sub dezideratul unitate şi multiculturalitate, este supusă unor provocări majore? Mai e posibilă o Europă a unităţii în diversitate? Sau rămâne doar un ideal?

A.P.: Dacă această utopie va deveni realitate, nu pot spune. O utopie e mereu altceva decât starea de fapt. De aceea e şi foarte important să existe. Ceea ce putem face e să vedem care sunt cauzele conflictului şi să le analizăm din toate perspectivele posibile.

Ceea ce mie mi se pare extrem de important e ca temele abordate – umanismul, problema religiilor - să fie înţelese şi în sens politic. Ca publicul să perceapă spectacolul nu numai sub aspect estetic. Să înţeleagă că face trimitere la ceea ce trăim în aceste zile în Europa, că are legătură cu criza refugiaţilor, cu transformările pe care le cunoaşte continentul nostru. M-ar bucura mult ca spectacolul să incite la reflecţie.

DW: Cum aţi soluţionat sacenic celebra parabolă a inelului, în jurul căreia gravitează de fapt întreaga acţiune?

A.P.: E scena lui Nathan. El este în prim plan. Cu toate astea e limpede cât de mari sunt presiunile pe care le exercită celelalte persoanje asupra lui - nu doar sultanul.

DW: „Nathan Înţeleptul“ conţine nu doar elemente tragice ci şi multe comice. Le-aţi preluat şi pe acestea în montarea de faţă? Ce rol joacă umorul în munca dvs?

A.P.: Am preluat şi elementele comice. Dar, de fapt, unele le implică pe celelalte.

DW: Aţi participat de curând cu acest spectacol la Festivalul Naţional de Teatru, FNT, de la Bucureşti. V-aţi aflat şi în două rânduri la Sibiu, la festivalul internaţional pe care oraşul îl găzduieşte mereu în luna iune. Cum apreciaţi peisajul teatral românesc? Care credeti ca sunt difereţele dintre teatrul românesc şi cel occidental, respectiv german?

A.P.: La Sibiu am stat chiar mai mult de o lună... cum spuneam şi mai înainte, în teatrul românesc mi se pare abordarea mult mai emoţională, scenografia în schimb ceva mai "săracă", dacă pot spune aşa, decât în Germania, dar e extrem de îmbucurător să vezi că fiecare oraş sau chiar orăşel are un teatru propriu, cu mulţi actori buni. N-am ştiut asta şi cred că România este la nivel european, la nivel internaţional, o mare naţiune de teatru. E incredibil că acest lucru nu se prea cunoşte în afară.

DW: Şi în ce priveşte estetica teatrului românesc?

A.P.: Pe de o parte este, să spunem, un teatru "est-european", aşa cum îl întâlnim în Polonia, Rusia, de pildă, dar este şi un teatru foarte deschis pentru ceea ce se întâmplă în vestul continentului. Este într-o continuă evoluţie. Mi se pare foarte interesat de un alt tip de estetică, dovadă şi faptul că am fost invitaţi să lucrărm la Sibiu. Şi dispune de actori foarte, foarte buni. Ofelia Popii, bineînţeles, dar şi întreaga echipă... sunt actori extraordinari şi de aceea am şi spus că sunt dispus să lucrez cu ei chiar şi fără gaj, pentru că sunt atât de grozavi. Directorul teatrului sibian, Constantin Chiriac, m-a invitat să continuăm colaborarea şi deja se conturează noi proiecte.

DW: Cum vi s-a părut publicul românesc?

A.P.: La Sibiu – mă refer şi în afara festivalului – ne-am întâlnit cu un public foarte tânăr, ceea ce ni s-a părut extraordinar. Nu doar modul de interpretare al actorilor este diferit, ci şi reacţia publicului diferă de cea din occident. Publicul se identifică într-o mai mare măsură cu ceea ce se petrece pe scenă, e mai implicat. La noi se caută alte căi de transpunere scenică a sentimentelor.