Mâinile negre alungate de pe fehér kenyér*

Există un sat în Secuime căruia îi zice Ditrău sau, în limba majorității locale, Ditró (sașii, cu care localnicii au fost megieși de-a lungul secolelor, îi spun Dittrichderf). Majoritatea locuitorilor României nici nu a auzit, până săptămâna aceasta, despre această localitate.

Cam o mie de săteni din acest Ditrău s-au săturat să lucreze pentru o mie de lei și au ales să-și caute de muncă acolo unde sunt plătiți cu o mie de euro. E foarte bine așa. E în rostul vremurilor, omenirea a devenit un sat global, se ajunge repede cu avionul, se comunică ușor prin internet.

S-au dus oamenii, au bătut pe la diverse uși, au fost primiți și acum au ceva mai multe decât cei rămași acasă, la Ditrău. Nu toți cei care refuză să muncească pe 1000 de lei se duc în lumea largă. Poate că pâinea de acasă, cât o fi ea de rea, tot e mai bună când o mănânci la cină cu ai tăi. E o pâine, până la urmă.

În celălalt capăt al lumii există țări în care un croitor câștigă, într-o lună, echivalentul a o treime din prețul cu care brandul unei vedete pop americane vinde un tricou din cele pe care croitorul le produce. Acolo. În Sri Lanka, niște săteni dintr-o localitate al cărui nume nu-l știm s-au săturat să lucreze pentru 80 de dolari pe lună, așa că au plecat unde li s-a promis că vor putea să câștige chiar și 800 de dolari. Doi dintre ei au ajuns la Ditrău, în Secuime, și-au început să frământe pâinea cea de toate zilele a oamenilor locului, cei mai mulți dintre ei maghiari, dar și câțiva români. O pâine pe care, brusc, oamenii locului - și maghiari, și români - refuză să o mai cumpere pentru că, se plâng ei, nu pot mânca pâine albă frământată de mâini negre.

Sunt aceleași mâini care, înainte de a veni la Ditrău, montau, piesă cu piesă, telefonul mobil cu care secuiul nostru astăzi speriat de străin își sună, zi de zi, fratele plecat și el străin la alții, dar și televizorul la care, seară de seară, urmărește exclusiv știrile transmise de la Budapesta de presa de curte a premierului cruciat Orban Viktor, acest pompier piroman care dă periodic foc pentru a avea ce stinge.

Orbiți de Orban

Maghiarii din Transilvania au primit, după 2011, dreptul de a redobândi cetățenia bunicilor lor, cetățenia Ungariei. Se simt, cumva, juridic reconectați la țara pe care au pierdut-o la Trianon, în urmă cu un veac, și sunt recunoscători celui care le-a oferit această formă de repateriere. Orban Viktor știa că îi va fideliza pe maghiarii din România și, într-adevăr, aproape 100% dintre cei care aleg să participe la scrutinurile din Ungaria îi votează partidul, FIDESZ. Nu e de colo, un pachet de 3-400.000 de voturi, pentru o țară cu un bazin electoral de opt milioane de alegători.

De atunci încoace, Guvernul de la Budapesta a pompat constant bani în identitatea locală a maghiarilor transilvăneni. Finanțează echipe de fotbal, restaurează biserici, plătește preoți, dar și educatori pentru grădinițele construite și plasate sub patronajul lăcașurilor de cult. Nimic rău în asta. Dimpotrivă.

Aceste favoruri nu rămân nerăsplătite. Din recunoșință sau obligație, o parte consistentă a maghiarilor din Ardeal s-a apropiat atât de tare de Orban Viktor încât a sfârșit prin a-i îmbrățișa orbește crezul, opiniile și demagogia. Se întâmplă și în cazul locuitorilor din satul secuiesc Ditrău, care s-au speriat de doi străini despre care nu știau nimic decât că nu-s la fel ca ei, și dacă nu-s, sunt sigur cum le-au spus televiziunile lui Orban Viktor: invadatori, cu ten măsliniu, probabil musulmani; și vin ca antemergători pentru hoardele ce urmează să distrugă Europa. Irelevant că cei doi cetățeni din îndepărtatul stat asiatic nu sunt musulmani, dimpotrivă, unul e chiar catolic, precum majoritatea secuilor. Irelevant că cei doi cetățeni din Sri Lanka au acte în regulă, au venit cu avionul, nu pe o plută în derivă prin Mediterana. Singurul lucru relevant este ceea ce a putut sădi în mintea acelor oameni o propagandă a urii față de străin. A spus-o fără echivoc preotul comunității: „Frica noastră vine din necunoscut”. Frică. Asta au reușit să le insufle politicienii oamenilor, nicidecum liniște, speranță și încredere, ceea ce ar trebui să facă guvernanții unui stat democratic pentru cei care i-au votat.

Rasismul nu vorbește o singură limbă

Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat vara trecută la Valea Uzului, când românii și maghiarii și-au dat reciproc cu crucea în cap într-un cimitir dintr-un război de la care a trecut un veac, și ce se petrece zilele acestea la Ditrău. Dacă ieșim din zona detaliilor, vedem același tipar: oamenii care își varsă toate frustrările pe străin. Atâta, doar, că frustrările acestea vin din alte părți. Vin în primul rând de la modul nefericit în care le-a fost administrată comunitatea și societatea în ceea ce începe să devină încetul cu încetul timpul întregii vieți a multora dintre ei.

Am văzut, în aceste zile, un primar, pe cel din Ditrău, crispat în fața situației în care se află, și i se putea citi în priviri și printre vorbele bâjbâite că nu odiosul comportament al consătenilor i-a pricinuit disconfortul dus până la lacrimi, ci nevoia de a ține un echilibru între voturile alegătorilor săi și tentația de a încălca penal legea pentru a nu le pierde.

Situația de la Ditrău nu este nici pe departe un accident. În afara faptului că a fost amplificată de mesajele venite dinspre propaganda lui Orban Viktor, criza de la Ditrău are legătură și cu o practică încetățenită în feudele electorale din întreaga Românie. Primarii comunităților mijlocii spre mici au obstrucționat orice fel de investiții majore din afara cercului de angajatori locali, antreprenori-prieteni abonați la contractele cu administrația și protejați de controalele pe legislația muncii.

Locuitorii din micile orașe ale României au fost angajați pe salarii de mizerie și în condiții precare spre inumane (ceea ce au reproșat de fapt și oamenii din Ditrău patronilor brutăriei), fără cărți de muncă, fără asigurări sociale sau medicale, pentru că angajatorii lor știau că oamenii nu au unde pleca la un loc mai bun de muncă. Asta, desigur, până când s-a ivit opțiunea muncii în străinătate, care a și transformat România în țara cu cea mai mare emigrație pe timp de pace. Statul român nu a făcut nimic, în trei decenii, pentru a asigura cetățenilor securitatea exercitării meseriei, ci i-a lăsat la cheremul celor ce aveau pâinea și cuțitul. La fel cum nu a făcut nimic nici pentru a îi scoate din obscurantism, din ignoranță și din sclavia preconcepțiilor. Nici școala nu i-a educat, nici protectorii spirituali nu i-au îndrumat. Dimpotrivă.

De altfel, ultimul cuvânt al patronului a fost nu doar de prost gust, ci și chiar ilegal: i-a anunțat pe localnici că nu va mai lăsa acele mâini negre să se atingă de pâinea satului.

Și, ca să nu cumva să avem impresia că secuii din Ditrău ar fi o insulă izolată, să ne aducem aminte că tocmai ei, maghiarii din Transilvania, au fost cu câțiva ani în urmă, ținta unei diatribe xenofobe venite, e drept, din partea unei campioane a retoricii de acest gen, pesedista Lia Olguța Vasilescu. Pe atunci primar al Craiovei, fostul ministru a cerut „ca, de acum înainte, la orice lucrare care se face în Craiova, minimum 80% dintre angajați să fie craioveni, pentru că nu este normal să aud muncitorii vorbind ungurește în Craiovița Nouă. Dacă lucrează în Craiova pe banii craiovenilor, să angajeze craioveni”. Dar, desigur, nu e de mirare, de vreme ce PSD și FIDESZ sunt de niște ani buni marionete gemene ale unei cârdășii iliberale.

* pâine albă, în limba maghiară