MRU: Ursul nu te îmbrățișează pentru că te iubește

Deciziile politice din România se iau fără o consultare cu mediul academic, cu experții care analizează sau descifrează ce se petrece - fie intern, fie în lume. Cu toate acestea, cercetătorii au tot timpul câte o concluzie, atât caldă, la zi, cât și retrospectivă. Centrul Român de Studii Ruse de la Universitatea București și Institutul Fridtjof Nansen din Norvegia au strâns la o conferință cunoaștere despre evoluțiile foarte dinamice ale politicilor Rusiei. Deutsche Welle a stat de vorbă cu profesorul Mihai Răzvan Ungureanu, fost premier și ministru de Externe, care conduce centrul de la București.

DW: Ce este Centrul Român de Studii Ruse?

Mihai Răzvan Ungureanu: Este o instituție sub egida Universității din București, apărută ca produs al unui proiect comun cu Institutul Fridtjof Nansen din Oslo, în speță, colegii norvegieni și patru profesori bucureșteni, doi de la Istorie, profesorul Marius Diaconescu și cu mine, și doi de la Științe Politice, profesorii Armand Goșu și Radu Carp. Acest proiect, aproape singular în peisajul academic local și întins pe durata a trei ani, are ca subiect investigarea situației geopolitice, dintr-o perspectivă comparativă, la Oceanul Arctic și la Marea Neagră, Norvegia și România fiind, cum se poate geografic înțelege, la capetele diametral opuse ale Alianței Nord-Atlantice.

Și la ce folosește această cercetare?

Nu suntem un think-tank. Centrul este destinat cercetării politicilor comparate ale statelor riverane la mările de nord, respectiv Marea Neagră, termenul comun fiind prezența Federației Ruse în circumstanța continentală, fie că vorbim de Uniunea Europeană, fie că vorbim de Alianța Nord-Atlantică.

„S-a depășit punctul compromisului între agresor și agresat”

Unde se află România în efortul internațional depus acum în relația cu Rusia?

Aceasta este o întrebare cu răspuns politic. Centru de Studii Ruse nu face politică. Oferă o expertiză academică. Dacă poate stârni atenția decidenților politici, asta e cu totul altă chestiune. Nu avem contracte de livrare cu politicieni. De niciunde. Cunoașterea academică este însă foarte importantă, pentru că ne ajută să înțelegem potrivit, foarte bine și oportun evoluția foarte dinamică a politicilor Federației Ruse: de la conținutul simbolic sau concret al discursurilor politice, până la evaluarea șanselor de supraviețuire economică ale Ucrainei sau la investigații în ce privește conținutul politicilor interne rusești.

Există o distanță astronomică între ceea ce înseamnă cunoaștere și acțiune politică și cunoaștere academică. În statele în care cele două sisteme se întrepătrund, expertiza este valorificată ca atare. Concluziile academice, rezultatul cercetărilor și proiectele sunt susținute, încurajate, luate în considerare, ajung pe masa decidenților iar deciziile se iau pornind de la acestea. Complementaritatea de exprimare este naturală. Se întâmplă în Marea Britanie, se întâmplă în Franța, se întâmplă în statele scandinave. La noi nu. Sau, dacă da, se întâmplă într-un mod amator și nu neapărat continuu.

Mai are omenirea șansa de a reveni la un nivel de prosperitate și liniște cum a avut Occidentul după anii 50, jumătate de secol?

Trăim o traumă, clar. Ceea ce se întâmplă în estul continentului este traumatic pentru toți europenii, e neașteptat, pare să iasă din logica simplă a deciziei politice, s-a depășit și punctul în care compromisul între agresor și agresat ar fi putut duce la un eventual proces de pace. Deși, în opinia mea, experimentăm acum o cu totul altă definiție a păcii în raport cu definiția clasică. Prosperitate va exista.

Orice criză, în cazul în care este tratată creativ, poate duce la rezultate foarte bune. Nu doar adaugă la zestrea de experiență a continentului, ci poate duce la rezultate foarte bune din punctul de vedere al asigurării acestui standard de viață pe care ni-l dorim cu toții și la care am avut acces ani în șir, până acum.

Mă bucură că dependența uneori aproape absolută de combustibilii fosili proveniți din Rusiase micșorează și se va micșora dramatic în următorul timp. Nu foarte repede, dar îndeajuns de puternic, în așa fel încât Rusia să nu mai poată niciodată activa mecanisme de șantaj economic. Acest lucru este foarte binevenit. Din păcate, vocile noastre, ale statelor est-europene - și asta nu o constat doar eu, o observă și colegii polonezi - foști sateliți ai Uniunii Sovietice, experiența noastră negativă nu a fost luată în considerare. De multe ori, inclusiv la această conferință, s-a spus ceva de bun simț: ursul când te îmbrățișează nu o face pentru că te iubește. Acest lucru s-a văzut acum.

În fapt, Putin nu a fost niciodată lipsit de sinceritate. Semnele pe care le-a dat în raport cu intențiile sale programatice preced criza din Georgia, din anul 2008. Ce a urmat a fost trecut cu vederea așa cum părinții dau atenție unei pozne oarecare pe care copilul o face.

De ce nu i-au ascultat vest-europenii pe est-europeni?

E o problemă de traductibilitate culturală. Dar s-a dovedit într-un mod total neplăcut că am avut dreptate și că experiența noastră istorică ne-ar fi îndreptățit să obținem sensibilitatea partenerilor occidentali, în momentul în care este vorba despre evoluțiile posibile ale raporturilor dintre Moscova și restul statelor europene.

„Nu vorbim de șah, vorbim de huliganism politic real”

Se poate schimba de acum paradigma?

Toate lucrurile se vor schimba de acum înainte. Nu vor exista cosmetizări, nici măcar ale funcțiunii mecanismelor noastre cooperative, NATO și UE, sau alte formule regionale sau subregionale. Lumea toată se va schimba. Trebuie să recunoaștem sincer că e falimentul ordinii post-1945 în relațiile internaționale. San Francisco (conferința la care 50 de state au pus bazele Națiunilor Unite - n.red.) devine de fapt istorie, tot așa cum a devenit istorie capacitatea de organizare și soluționare a crizelor a ONU. Sau a OSCE, care a dispărut, practic, ca importanță, supraviețuiește exclusiv birocratic. De ce? Pentru că s-au amânat, sine die, reforme structurale necesare. Sunt instituții care, din păcate, nu au reușit să traducă transformările contemporane lor în flexibilitate instituțională și în fiabilitate, până la urmă, pentru a supraviețui. Organizația Națiunilor Unite trăiește în continuare în cadrul cimentat al raportului dintre învingători și învinși de după Al Doilea Război Mondial. Componența Consiliului de Securitate este exemplul cel mai bun. E o situație în care unul dintre adversari pur și simplu răstoarnă masa și consideră că a câștigat lupta. Nu este o situație de pat, ca la șah. Patul se întâmplă ca o evoluție spre zero, fără câștig de nici o parte, dar în care adversarii se respectă, stau la aceeași masă, constată împreună - patul, ca și remiza, nu poate fi declarat de un singur participant, trebuie consimțământul amândurora. Acesta este șahul. Dar nu vorbim de șah, vorbim de huliganism politic real, în fața căruia toate regulile pe care ne-am obișnuit să le respectăm, cu mai multă sau mai puțină delicatețe, reguli ale comportamentului politic internațional, ale dreptului internațional, pur și simplu sunt aruncate în aer, călcate în picioare de bocancii soldaților pe care Federația Rusă i-a trimis în Ucraina.

Asistăm la dizolvarea unora dintre conceptele fundamentale - ale științelor politice, ale dreptului internațional și constituțional - și la o relativizare incredibilă a termenilor pe care ne-am obișnuit să-i considerăm imuabili, de neschimbat, de la Aristotel încoace. Care mai este valoarea adevărului, cum arată astăzi Adevărul cu majusculă, cât conținut eficace mai are conceptul de suveranitate. Da, totul se schimbă.

Rușii folosesc drept argument pentru ceea ce fac contestarea acestei „pax americana”.

Nu comentez ceea ce propune limbajul politic rus. Justificările de acest gen aparțin unor operațiuni de autojustificare desfășurate de propagandă. Multe dintre ele pot fi interpretate și în cheie psihanalitică. Nu au de-a face cu politica. Realitatea de pe teren ar trebui să ne ghideze spre înțelegerea faptelor: există bombardamente, mor nenumărați civili ucraineni, descoperim de la o zi la alta masacre comise de ocupanții ruși în Ucraina. Descoperim o enormă vulnerabilitate a fiecărui stat european - și se poate extinde judecata la nivelul întregii lumi - în fața agresiunii lipsită de remușcare la care s-a dedat Federația Rusă.

Lucrul cel mai straniu pe care îl constatăm în mediul academic - nu-mi dau seama dacă și cel politic (și nu mă refer la cel local, în general) se traduce la fel emoțional: absența logicii. Justificările pe care Moscova le compune postfactual nu sunt logice. Nu au cum să fie. Nu fac parte dintr-o argumentație logică. E ca și cum ați arunca cu piatra într-un geam și ați da vina pe geam. Se iese din constrângerile aristotelice. Nu mai există silogism. Este pur și simplu violență huliganică în cel mai propriu sens al expresiei.

Politicienii români „se uită prea mult la propriul buric”

Este mediul politic local, despre care ați adus aminte mai devreme, un asociat de încredere - atât pentru contractul social local, cât și pentru partenerii din structurile de cooperare din care facem parte? Am avut în ultima vreme o serie de crize - cea de la ministerul Apărării…

Nu a fost chiar o criză.

… și acuzațiile de plagiat…

Sunt povești personale - și plagiatele, și discursul necenzurat al unui om politic sau al altuia…

Mai sunt și cei doi foști colegi, foști omologi ai dumneavoastră, care fac jocul propagandei ruse și chiar intră în ambasada rusă…

Dar nu sunt colegii mei. Nici măcar omologi. Suntem în planete diferite. Nu îngădui comparația, să mă iertați. Suntem în planete diferite, trăim în lumi diferite.

E adevărat că fiecare om are un preț. La unii, prețul e foarte scăzut. Se calculează în termenii unui sandwich și unui pahar de vin. Dar nu e vorba despre asta. Mediul politic românesc este în continuare foarte nombrilist. Se uită foarte mult la propriul buric. Nu vede mai departe. Când te gândești la propriul buric și începi să mergi, te împiedici de prima piatră.

Este atât de concentrat pe propria supraviețuire internă încât evită să înțeleagă că România face parte dintr-un context mult mai larg. Și că nu există insularitate.

Poate România conta ca voce, în acest context?

Nu știu. Mediul academic nu suferă de această boală. Mă simt răzbunat. Pe de altă parte, democrația este perfectibilă și nu este nici pe departe optimul organizării comunității politice. O știm de la Aristotel și Churchill a spus-o din nou. Aștepți, și pe bună dreptate, ca acolo unde nu există cunoaștere să existe măcar dorința de a cunoaște, pentru a lua o decizie care să califice, care să dea naștere rezultatului celui mai bun. Experiența mea e măruntă, dar, după știința mea, nu doar somnul rațiunii naște monștri, ci și via activitate a ignoranței.

Interviu realizat de Cristian Ștefănescu.