Mizeria şi suferinţele romilor - a cui e vina?

În 1992, cînd Ion Cioabă şi-a comandat o coroană de aur, lăsîndu-se uns de ţiganii căldărari drept rege, cerînd apoi guvernului german 20 de tone de aur sau 3,5 miliarde de mărci drept despăgubire pentru genocidul comis de nazişti împotriva etniei sale, ameninţînd că în caz contrar va trimite peste un milion de supuşi ca azilanţi în Germania, Rolf Bauerdick ar mai fi putut zîmbi.

Acum, cînd relatează întîmplarea, la începutul unui amplu articol publicat în ziarul DIE WELT, lui Bauerdick, care este şi autorul recent apărutului volum intitulat „Ţiganii. Întîlnire cu un popor neiubit”, nu-i prea vine a surîde, chiar dacă, după ştiinţa sa, guvernul german nu a achitat suma cerută de Cioabă, dar nici cei peste un milion de romi nu au ajuns încă în Germania, dar, dacă vor ajunge, nici nu ar mai trebui să ceară azil. România este membră a Uniunii Europene.

De mai mulţi ani, cu consecvenţă, cunoaştere, empatie şi interes, scriitorul şi fotograful Rolf Bauerdick s-a aplecat asupra modului de existenţă al ţiganilor europeni. Răsplătit cu numeroase premii pentru scrierile sale, inclusiv cele beletristice, înotînd împotriva curentului, autorul s-a pronunţat împotriva eliminării din discursul public a termenului de ţigan.

Detabuizarea cauzelor

Nu mai puţin non-conformist este şi articolul publicat acum în DIE WELT. Bauerdick crede că a învinui majoritatea pentru mizeria comunităţii rome nu este de prea mare ajutor. Cauzele trebuie căutate şi în sînul acestei minorităţi. Altfel spus, aceasta va fi nevoită să înveţe să se privească în oglindă, să vadă şi bîrna din propriul ochi şi nu doar paiul din ochiul vecinului.

Pentru a acredita acest „eretic” punct de vedere faţă de discursul oficial, pentru a face posibilă căutarea şi rostirea adevărului pe un teren minat de prejudecăţi, dar şi de excesele corectitudinii politice, este nevoie de îndrăzneală şi de dovezi. Nici de una, nici de celelalte, Bauerdick nu duce lipsă.

Îndrăzneala, întru totul binevenită, scadentă chiar, era necesară din mai multe motive.

Tentativele de a căuta şi identifica în chiar interiorul comunităţii rome cauzele „excluziunii” şi de a le enunţa au fost rarisime în puzderia de texte publicate în presă în ultima vreme despre aşa numita imigraţie din motive de sărăcie.

Din raţiuni istorice, sub presiunea corectitudinii politice, abordarea subiectului a ocolit anumite stări de fapt, situaţii, cutume şi tradiţii ce dăinuie în sînul unor comunităţi rome, în detrimentul emancipării, a integrării lor sociale şi economice.

Studiile şi cercetările academice şi-au asumat în mod constant, în simpozioane, aule şi săli de seminarii, o investigare neutră, ştiinţifică, la obiect, a cauzelor sărăciei şi mizeriei în care se zbate majoritatea populaţiei rome în Europa de est şi de sud-est. Rezultatele acestor investigaţii au rămas în bună parte lipsite de interes pentru publicul larg şi, cu atît mai puţin, pentru etnia romă.

Un subiect incandescent

Presa premium şi mass media şi-au apropriat subiectul doar atunci cînd el a devenit incandescent, mai exact cînd unele oraşe germane s-au confruntat cu o masivă prezenţă în cartierele deja problemă a romilor originari din România şi Bulgaria.

Pe acest fundal, textul lui Rolf Bauerdick operează o breşă, spunînd multor lucruri pe nume. De pildă, că, din anul 2000, tot mai mulţi ţigani din Europa de Sud Est şi-au perceput ţările lor de origine ca pe o sală de aşteptare înaintea unei călătorii de la periferie spre centru. Că situaţia din Duisburg şi Dortmund a fost interpretată doar ca un fenomen „local”, că privirile s-au îndreptat mai degrabă spre Franţa, unde filozoful André Glucksmann pleda pentru libertatea de călătorie a ţiganilor în Europa, menţionînd că, doar în România, vreo două milioane de romi ar sta cu valizele gata făcute. Cei gata de plecare credeau că viaţa unui cerşetor în Franţa este preferabilă celei trăite de un coate goale în Europa de răsărit.

Cuvintele filozofului francez au trecut drept metafore, pînă cînd, recent, Consiliul Oraşelor Germane a tras un semnal de alarmă, confruntat cu noile realităţi.

S-a făcut din nou auzită în talk show-urile televizate revendicarea agresivă a unui activist rom, Hamze Bytyci, de a se permite accesul nelimitat al etniei sale în Germania, fiindcă în ţările lor de origine ea este masiv discriminată. Este adevărat, subliniază autorul articolului, că integrarea ţiganilor în fostele ţări comuniste - Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria - a eşuat. Ea va eşua şi în viitor, cîtă vreme cauzele „excluziunii” ţiganilor din sistemul de educaţie, învăţămînt, asistenţă medicală şi de pe piaţa muncii vor fi căutate şi depistate doar în „rasismul” populaţiei majoritare.

Curajul de a te privi în oglindă

Bauerdick, care a străbătut Europa în lung şi în lat înainte de a-şi scrie cartea, relatează cîteva secvenţe ale unor disensiuni existente în sînul comunităţilor rome, între cei care dau vina pe populaţia majoritară şi cei care susţin că vina este şi a romilor. Autorul menţionează unele din fărădelegile comise de romi, relevînd şi partea de răspundere a structurilor de putere, de clan, din interiorul comunităţii. Citată este o situaţie din localitatea Cetatea de Baltă, unde 80% din bărbaţii comunităţii rome sunt la cerşit în Franţa, deşi ar fi acută nevoie de mînă de lucru în vie. Cei plecaţi nu se vor îmbogăţi. Ei vor trebui să sporească averile a patru rechini imobiliari şi călăuze ilegale.

În Ungaria, Istvan Forgacs, consilier economic, a devenit persona non grata pentru propria sa comunitate romă după ce le-a ţinut acestora oglinda în faţă, spunîndu-le că dispun de aceleaşi resurse ca şi restul populaţiei, dar că nu le folosesc fiindcă tatăl îşi bea minţile şi ajutorul social, mama este bătută de cămătarul rom, iar surorile sunt duse cu sila în Olanda, unde le aşteaptă prostituţia.

Măciuca acuzaţiei de rasism

Bauerdick exemplifică, prin relatarea cîtorva situaţii, felul în care măciuca acuzaţiilor de rasism şi anti-ţigănism este ridicată împotriva celor care, concret şi la obiect, îndrăznesc să citeze cîteva din delictele cele mai frecvent comise de romi, să regrete o carenţă a disponibilităţii de integrare a unor anumite categorii de romi, în mijlocul societăţii majoritare în care aceştia trăiesc. Cît despre reprezentanţii de frunte ai comunităţii rome, ei au dominat decenii la rînd dezbaterile publice din Germania, slujindu-se de stereotipicele reproşuri de rasism şi xenofobie.

Situaţia se va schimba, nu în ultimă instanţă şi datorită documentelor prezentate de Consiliul Oraşelor Germane, dar şi datorită întrebării „cine va achita nota de plată a integrării romilor, tocmai pentru a nu periclita pacea socială?”

Însă, dincolo de disputa iscată, în care se face auzită şi întrebarea „cine va plăti costurile primirii premature a Bulgariei şi României în UE?”, există ceva care nu poate fi cumpărat: solidaritatea şi empatia.

Solidaritatea se cere cîştigată

Acestea trebuie cîştigate. Iar cine afirmă, precum activistul Bytyci, că în Germania cea bogată societatea trebuie, spre binele ei, să achite costurile pentru catastrofa socială a romilor, acela periclitează capitalul de simpatie al cetăţenilor nevoiţi să trăiască alături de romi.

Fără asentimentul, fără cooperarea cetăţenilor din cartierele afectate de afluenţa incontrolabilă a imigranţilor, nu poate exista pace socială. Iar cine îi bănuie de xenofobie pe locuitorii cartierelor multietnice, multiculturale, din Duisburg, Dortmund, Mannheim sau Berlin, acela a tulburat din start pacea socială.

Finalul textului lui Rolf Bauerdick poate fi înţeles şi ca un avertisment.