Mircea Cărtărescu, despre scrierea terapeutică

Mircea Cărtărescu a sccris unul dintre cele mai tulburătoare volume Nu striga niciodată ajutor. Sunt poezii ale unei terapii făcute de cont propriu și în care mintea își caută reîntoarcerea în familiar, așa cum un melc revine în cochilie.

nu striga niciodată ajutor/ n-o să te audă nimeni/ pentru că nu există nimeni/în jurul tau/înghite-ți strigătul/rabdă/îndură// trage-ți palme/ taie-te pe brațe/ dă-te cu capul de pereți// dar nu stiga ajutor

Sunt versuri din prima poezie dintre cele 100 pe care Mircea Cărtărescu le-a scris vara aceasta și publicate la Editura Humanitas. O carte scrisă de COVID, spune scriitorul într-un dialog special cu Spotmedia.ro, în care povestește cum s-a întors la poezie fără să își propună, pentru a parcurge astfel drumul anevoios al vindecării sufletului, acela care nu are un loc anume în trup.

O lectură aproape indiscreta, așa am citit acest volum de poezii, Mircea Cărtărescu,  o confesiune atipică, pentru ca nu conștiința încărcată e in joc, ci tocmai cea golită, care își caută obiect. De ce poezia a servit cel mai bine acestei stări, după trei decenii de proză?

E una dintre cele mai grele întrebări pe care le-am primit vreodată, nu sunt foarte sigur că pot da un răspuns limpede, ferm și precis. Faptul că nu am scris timp de trei decenii poezie îmi dă mie în primul rând de gândit, pentru că eu în tinerețe m-am considerat poet. Nu voiam să fac nimic altceva, nu aveam în minte să scriu romane sau eseuri, lucrări academice, sau ce am mai scris în perioada asta. Eu voiam să scriu poezie, încă de la 15-16 ani, am scris enorm de multă poezie în acea perioadă adolescentină. Nu a supraviețuit nimic, există câteva caiete risipite pe la niște prieteni, nu le-am mai recuperat niciodată.

Am început să scriu poezie din toate puterile mele, aș spune profesional, deși nu mă așteptam să public. Pe la 20 de ani, după ce am terminat armata, am început să scriu în linia culturalistă a câtorva poeți anglo-americani pe care îi citeam cu mare plăcere, T.S. Eliot, Ezra Pound, Charles Olson. Tocmai se publicaseră antologii de poezie americană, la începutul anilor 70 a apărut și o carte despre poezia americană contemporană, scrisă de un francez, Serge Fauchereau.

Înainte să merg la facultate, după armată, eu eram destul de bine pus la punct cu poezia modernă, cu clasicii modernității, mai puțin eram curios de poezie română contemporană. Nu îi știam pe poeții anilor ’70, care pe atunci erau foarte la modă. Am început să scriu în stilul culturalist, cu citate, cu aluzii literare, culturale, și așa am ținut-o doi ani de zile, până când, frecventând cenaclurile literare din acea vreme, i-am cunoscut pe colegii mei din facultate care deja scriau un alt fel de poezie. Încercau să schimbe fața poeziei românești cu o poezie mai directă, mai rapidă, mai adaptată la realitate, mai exuberantă, mai umoristică, mai satirică, mai ironică, față de poeziile mele foarte încrâncenate, dornice de a spune totul dintr-o dată. Ăsta a fost păcatul poeziei mele dintotdeauna, am vrut să spun mult prea multe, am vrut să fac poezie mare, fără să-mi dau seama că balenele eșuate pe țărm se frâng tocmai pentru că sunt atât de mari.

Colegii mei care scriau în anii ’80, cei numiți optzeciști sau ai generației în blugi, ei nu agreau ce scriam eu și eram într-un conflict puternic, la început. Am început să-i citesc și să-mi placă ce scriau ei, a fost un paradox, eu îi citeam să găsesc argumente împotriva lor. A fost un mic război în ’75-’76, eu eram mai mic ca ei, de-un leat cu Vișniec și Magda Cârneci, pe când Coșovei, Iaru, Stratan, Mușina erau mai mari. Cu un an, doi, dar în facultate conta, când ești în primul an, cei din anul trei par deja veterani, iar cei cu cinci ani mai mare sunt deja expirați.

Dintr-un adversar al acestor poeți, le-am devenit prieten, a fost generozitatea lor de a mă adopta între ei, au șters cu buretele polemicile inițiale. Curând și eu am început să scriu în acest stil, era vorba de un stil deoarece la început poeții optzeciști scriau așa de asemănător încât nu puteai să-ți dai seama al cui e fiecare poem. Apoi și-a găsit fiecare nișa lui, zona sa unde puteau să-și arate personalitatea.

Am devenit repede cel mai bun prieten al lui Traian Coșovei, aș spune că până la Revoluție am fost cei mai buni prieteni, nedezlipiți, ne vedeam în fiecare zi. Sunt emoționat când vorbesc despre asta pentru că mi-a fost cel mai bun prieten de atunci și până astăzi nu am mai avut o relație atât de apropiată cu cineva. Nu era un prieten comod, ne certam aproape săptămânal, era un om foarte simpatic și drăguț, dar de multe ori foarte coleric și nu era ușor de suportat. Nici eu nu eram cel mai cald prieten, dar țineam mult unul la celălalt. Am ținut și la Florin Iaru, care până astăzi este un coleg și prieten optzecist pe care-l respect foarte mult, am ținut și la Nino Stratan, la Romulus Bucur, la Mariana Marin cu care am fost coleg de facultate.

Și despre care scrieți generos în volumul Creionul de tâmplărie.

Nu scriu generos despre ea, acesta este adevărul, Mariana Marin este cea mai importantă poetă a unei epoci întregi și o ființă minunată. Pe vremea aceea eu mâncam poezie pe pâine, cum se zice, ca toți ceilalți. Nu ne doream decât să scriem, nu doream să publicăm, ci să ne aducem la fiecare ședință de cenaclu, cel de luni al lui Manolescu, câte un dar, cu fiecare poem.

Puteţi urmări interviul integral AICI.