Metafora partidului ca vehicul

Politica românească manifestă o vădită incapacitate de înnoire. În ciuda tuturor eforturilor, ori de câte ori apare o nouă formaţiune, în sânul ei descoperim preponderent oameni vechi, reciclaţi de la alte partide. Este ca şi cum acelaşi personal politic se grupează şi re-grupează în diferite chipuri, imaginând noi combinaţii, la nesfârşit.

Vineri, Pratidul Forţa Civică, preluat de-a gata de fostul prim-ministru, Răzvan Mihai Ungureanu, oferă un spectacol asemănător. După alegerile care au avut loc cu scopul de a oferi grupării lui Mihai Răzvan Ungureanu ”un vehicul politic”, lumea a remarcat cu uimire că din noua conducere fac parte fostul ministru PSD al sănătăţii, Ion Bazac, fostul ministru PSD de interne, Marian Săniuţă, fostul deputat PDL, Ştefan Pirpiliu, deputatul Dănuţ Liga, trecut succesiv pe la PRM, PC şi PDL sau Gabriel Biriş care ezitase între PDL şi Noua Republică. De asemenea au fost cooptaţi fostul preşedinte PNL Prahova Adrian Semcu şi Teodor Mărieş, cunoscutul militant al revoluţionarilor de la Asociaţia 22 Decembrie.

Desigur, unii dintre aceştia, deşi au ezitat, să spunem aşa, între mai multe partide, sunt oameni tineri fără o carieră politică. Totuşi, cei mai mulţi se trag din clasica categorie a intreprinzătorilor politici, pentru care partidul este mereu doar un simplu ”vehicul”. Este ciudat că Mihai Răzvan Ungureanu a repetat de multe ori metafora partidului ca ”vehicul”, parcă fără să-şi dea seama că, într-un context de traseişti notorii, exprimarea dobândeşte şi alte înţelesuri.

Nici în cadrul alianţei ”mari”, acolo unde Forţa Civică se va întâlni cu PDL şi PNŢCD lucrurile nu stau foarte diferit. Preşedintele PNŢCD, Aurelian Pavelescu, a fost ales deputat în 2004 pe listele PD, apoi după divorţul de Traian Băsescu, a făcut, ca militant PNŢCD, campanie lui Sorin Oprescu, pentru a se regăsi iarăşi în alianţă cu PDL. Mulţi dintre aceşti militanţi ai dreptei unificate au schimbat partidele şi orientările ca automobilele.

Dar metafora partidului ca vehicul ar putea conţine şi altceva. Am putea admite, până la proba contrarie, că un partid prinde viaţă abia în clipa în care este animat de un spirit nou şi că o grupare alcătuită din oameni vechi (poate chiar compromişi) sau chiar o mai veche grupare are şansa de a deveni cu totul altceva din clipa în care se lasă infuzată de o gândire puternică şi de valori mai ferm afirmate. Organizaţia de partid nu ar fi nimic altceva decât ceea ce este trupul pentru suflet, un „vehicul”, aşadar, menit să transporte o substanţă superioară.

De ce nu, am spune, mai ales când atâţia oameni aşteaptă un real reviriment al politicii româneşti. Să lăsăm aşadar timpul să-şi spună cuvântul.