"Menajeria de sticlă" la Chișinău

Într-o sală mică, departe de tumultul epocii, urmărim o dramă nu mai puțin intensă, care ne atinge pe fiecare.

Nu e un spectacol din categoria celor care să atragă din prima clipă, dacă nu știi despre ce este vorba, iar sălile se umplu pe măsură ce spectatorii de la primele reprezentații își transmit mai departe impresiile. Soarta spectacolului de la Chișinău, de altfel, imită pe undeva destinul piesei lui Tennessee Williams. Îl descoperi, dacă faci efortul să-ți contrazici inerțiile.

Jucată pentru prima dată în 1944, la Chicago, într-o perioadă în care erau la mare cinste show-urile și divertismentul spumos à la Broadway, piesa, construită pe un filon autobiografic, a cunoscut un succes fulminant, aducându-i lui Tennessee Williams o glorie binemeritată. Pentru că răspunde unor dileme și căutări individuale, tăinuite sub convenții pietrificate și falsă socializare.

Spectacolul "Menajeria de sticlă", montat în premieră absolută pe o scenă profesionistă din Republica Moldova, este produs de Asociația pentru cultură și arte Arbor, a cărei președintă e Victoria Nagy Vajda. Este o fundație privată, foarte activă, care-și propune să promoveze artiști independenți și proiecte din toate domeniile - arte plastice, literatură, teatru -, să dezvolte mobilitatea culturală între România și Republica Moldova.

Ideea montării "Menajeriei de sticlă" pe scena teatrului "Alexe Mateevici" din Chișinău are la bază, ca imbold, simbioza creatoare între o trupă de actori tineri, la început de afirmare, și un regizor recunoscut, apreciat, de talia lui Iosif Shats, cu o focalizare asupra unor teme universale, reflectate de dramaturgul american, inerente și societății basarabene de azi: abandonul, singurătatea, izolarea, libertatea, responsabilitate, iubirea, speranța.

Scenografie: Irina Greciuhina. Costume: Alina Perju. Coloana sonoră: Aliona Baciu. Lumini: Vitalie Lașcu. Regie sunet: Ion Turculeț. Fotografii: Lidia Donici. Autorul portretul tatălui: Simion Buia/RomanianActors.com.

O familie torturată de frustrări

Povestea familiei Wingfield din "Menajeria de sticlă", derulată retrospectiv, ca o rememorare a unuia dintre personaje, concentrează un conflict între viziuni de viață diferite. Mama, Amanda (Cătălina BUDU) - o femeie cu principii rigide, habotnică (sau așa-și închipuie ea, își obligă copiii să rostească o rugăciune înainte de a se așeza la masă) - a instituit în casă un regim greu de suportat. Fiica, Laura (Mihaela CHIU), o ființă singuratică, fragilă, asemeni figurinelor de sticlă cu care își trăiește fantasmele, îndeplinește docil poruncile mamei sale, dar tânjește după altceva, nu mai frecventează școala, rătăcește aiurea prin parcuri. Fiul Tom (Victor UNTILĂ) este fiul rebel: tot ce-și dorește e să evadeze din strâmtul și oprimantul cămin familial, nu mai suportă mediocritatea și rutina. Ca să stea cât mai puțin acasă, îi spune mamei că merge la film, caută în ficțiunea de pe ecran viața care-i lipsește, dar Amanda nu-l crede și-l apostrofează întruna.

O atmosferă de nervozitate perpetuă, de sfidare și năduf traversează întreaga piesă, în care domină portretul tatălui absent (actorul bucureștean Richard BOVNOCZKI), un aventurier iresponsabil, care și-a părăsit cu mulți ani în urmă familia, fugind în Mexic. Singurul semn de viață de la el este o ilustrată cu două cuvinte scrise pe verso: "Salut și Pa!"

Amanda își trăiește frustrările de femeie neîmplinită. Evocă situația sa de odinioară, când a fost pețită de mulți tineri din familii bune, dar l-a ales pe viitorul fugar și nu pare să-și regrete alegerea în ciuda abandonului pe care l-a suportat. Împovărată de griji materiale și de handicapul Laurei, vrea să-și vadă copiii aranjați, fixați clar într-o formulă de viață care să o liniștească. Laura trebuie să-și găsească un bărbat. Tom să nu mai umble de colo-colo, slujba ar trebui să-i aducă mai mulți bani și o situație socială stabilă. Și să aibă mai multă grijă de sora lui.

Dar nimic din toate acestea nu pot fi ușor de obținut. Încercarea de a o „combina” pe Laura cu Jim O’Connor (Ilie NEDELCU), colegul lui Tom de la magazin, pe care acesta îl poftește la cină, cedând insistențelor maică-sii, eșuează: după o scenă romantică între cei doi, când fata îl recunoaște, emoționată, pe băiatul de succes pe care-l îndrăgise și admirase în anii de liceu, Jim îi mărturisește că are deja o iubită și nu poate avea o relație cu ea, spre disperarea celor două femei, mama și fiica. Cât despre Tom, acesta fuge de acasă, cum și-a dorit mereu.

În final, s-ar zice că triumfă filozofia de viață a tatălui absent, eternul referent, al cărui zâmbet ironic-ambiguu cade ca o cortină peste frământările și iluziile nefericitei familii.

Cum definim fericirea, iubirea?

"Nu poți judeca personajele piesei, spunea Iosif Shatz într-un dialog cu spectatorii. Chiar dacă am putea formula diverse acuzații, că mama e despotică, că fiica e prea aeriană sau că fiul e brutal, insensibil și-și abandonează familia. Pur și simplu fiecare personaj are propria reprezentare asupra fericirii, și această reprezentare îl smulge din contextul umil în care suferă, în care nu-și poate realiza visele și aspirațiile. Suntem cu toții întemnițați în pielea noastră. Cum să împaci nevoia de a-ți face un destin, dând sens vieții atât de rapid trecătoare, cu responsabilitatea față de oamenii apropiați? E o dilemă. Fericirea există, dar fiecare o descoperă desinestătător, pentru fiecare ea arată altfel."

"Menajeria de sticlă", o piesă cu o stilistică intens poetică, este oglinda iluziilor noastre care se pot sparge, precum unicornul de cristal al Laurei, la contactul cu severa realitate. Un spectacol mereu actual, pentru că omul rămâne neschimbat cu pasiunile, ispitele, dorințele, cu iubirea sa uneori patologică, autoritară, refuzându-i celuilalt libertatea de a fi el însuși, de a fi iubit pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce și-ar dori să vadă în el, în ea. Să iubești înseamnă să-i oferi celuilalt posibilitatea să trăiască potrivit felului său specific de a vedea și înțelege viața.

La sfârșitul reprezentației, mulți spectatori ezitau să părăsească sala, parcă dorind să afle o confirmare a propriilor emoții și interiorizări. Era senzația aceea, inefabilă, că ai comite un sacrilegiu față de intensitatea cu care ai vibrat alături de personajele lui Tennessee Williams - melancolicul incurabil.