Mecanica iresponsabilă a simulării

Ministrul Educației a făcut publică o constatare recentă legată tentativa sa de a schimba toate manualele: ”Am dori ca în toamnă să avem un simpozion, o conferinţă, un grup de lucru în care să încercăm să instruim cât mai multe cadre didactice pentru a putea elabora manuale şcolare, deoarece avem o criză de scriitori de manuale. De exemplu, încă avem o lipsă a manualelor de limbă engleză”.

De fapt ministrul vorbește despre eșecul propriei reforme fără să dea de înțeles că înțelege ce spune. Căci dacă nu s-au prezentat destui autori la concurs înseamnă fie că, într-adevăr, există o criză obiectivă de competențe și atunci manualele vechi nu pot fi abandonate, fie că, din motive ușor de înțeles, cei competenți au preferat să stea deoparte. O echipă ”reformistă” patronată de ministrul Valentin Popa nu doar că nu inspiră încredere, dar e de natură să-i îndepărteze pe cei care au minime exigențe intelectuale. Când ai în fruntea ministerului un om care nu pare să dea doi bani pe performanța intelectuală reală (deși e profesor universitar, rector etc.)  e imposibil să atragi de partea ta oameni competenți. Sunt cu siguranță în România mulți oameni capabili să facă un manual, dar care sunt descurajați de ambianța generală de impostură sau de bănuiala că la mijloc ar fi mai curând o afacere pentru clientela politică.

Ministrul nu pare să înțeleagă că vinovat pentru criza pe care o semnalează este el însuși și propune o soluție cel puțin ciudată, aceea de a organiza cursuri pentru prezumtivii autori de manuale. Dar dacă există oameni capabili să-i învețe pe alții să facă manuale, de ce nu le fac ei înșiși? Ca să nu mai spunem că nu poți ”învăța” să scrii un manual în cursul unui simpozion, competența aceasta pretinzând ani mulți de practică didactică și reflecție personală. După toate aparențele autorul de manuale va fi bine plătit, încât este absurd să plătești instructori care să-i învețe pe alții să scrie manuale în loc să o facă ei înșiși.

În fine, am mai arătat și cu altă ocazie că e un nonsens să schimbi toate manualele dintr-o dată ca și cum s-ar fi produs în lume o revoluție a cunoașterii și toate vechile paradigme științifice ar trebui date deoparte. De fapt niciodată nu s-a întâmplat așa, teoria relativității, de pildă, nu a scos din manuale fizica lui Newton și nici Lobacevschi nu a înlăturat ”Elementele” lui Euclid. Prin urmare revoluția manualelor este pe drept cuvânt suspectă și se lovește (poate salutar) de o penurie a autorilor.

S-a făcut mare caz de ambiția ministrului de a impune manuale unice, dar nu aceasta era problema principală, ci dorința unei schimbări radicale de paradigmă didactică fără niciun temei intelectual real. Mulți profesori și oameni avizați au fost de acord în ultimii ani că multe dintre manuale erau proaste, ceea ce impunea înlocuirea lor. Dar ar fi fost rațional ca acest lucru să se realizeze treptat, la fiecare disciplină organizându-se propriul concurs atunci când condițiile intelectuale ar fi fost îndeplinite.

În fine s-a văzut că diversitatea prin ea însăși nu era deloc suficientă, căci în ciuda unei oferte largi, multe manuale, uneori chiar cele mai bune, făceau figurație, un grup restrâns (din minister, inspectorate?) luând discret decizia cu privire la manualele care urmau să fie recomandate la clasă. Adevărata reformă ar fi constat în mecanismele de decizie. Și nici libertatea totală a profesorului de a alege nu era o soluție adevărată în lipsa unui discernământ solid. Criza adevărată din ultimii ani a stat în faptul că nu mai există o autoritate intelectuală reală, că nu mai sunt vizibili acei oameni al căror sfat sau îndemn să conteze în afara oricărui mecanism de constrângere.

În sfârșit, ceea ce ne spune acum ministrul Popa este că refoma pe care o patronează este un soi de aflare în treabă pe care este hotărât să o ducă la bun sfârșit, uneori și pe căile cele mai paradoxale. În ultimul deceniu al lui Ceaușescu cei care făceau serviciul militar la tancuri cu termen redus (viitorii ofițeri în rezervă!) nu se apropiau de mașinile propriu-zise decât o dată pe săptămână și atunci doar câteva ore. Tancurile atât de complicate, cu atât mai mult cu cât înscrisurile erau rusești, erau folosite mai mult ca toboganele din parcurile de copii pentru exerciții de familiarizare. Era un fel tragic prin care armata se făcea că face, căci în cazul unui conflict militar real viitorii ofițeri de tancuri ar fi fost în mare parte incompetenți. Or, ministrul Popa pare să reproducă întocmai această veche și iresponsabilă mecanică a simulării, într-un domeniu cu urmări mai puțin vizibile, dar nu mai puțin dramatice.