Marin Preda și Basarabia

Mai întâi o observație generală: fiind interziși, scriitorii români, clasici și contemporani, au exercitat o influență „rizomatică”, subterană, asupra condeierilor dintre Prut și Nistru. După epurările ideologice din anii ’50, au urmat câțiva ani de „dezgheț hrușciovist” (după denunțarea cultului personalității lui Stalin la congresul XX al PCUS), în care găseai tipărituri românești pe rafturile librăriilor din RSS Moldovenească și-ți puteai face abonamente la presa culturală din România. A fost o perioadă în care mulți intelectuali basarabeni au reușit să-și adune biblioteci solide de carte românească. Un scurt interval de liberalizare, ca apoi... să se re-aștearnă lințoliul cenzurii.

Nu știu dacă Marin Preda a avut vreo filiație mai specială cu Basarabia, una de familie, de pildă, ca atâția alți artiști și intelectuali români, dar Basarabia l-a adoptat, pentru că l-a simțit afin și solidar prin temele abordate sub dictatură, prin curajul de a vorbi în romanele sale despre lucruri inconfortabile pentru regimul comunist de pe ambele maluri ale Prutului.

Eram student la Chișinău, în anii 1981-86, când i-am citit trei romane: Moromeții, Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni. Și am fost uimit de percutanța vocii auctoriale, fără egal în literatura care se făcea la noi, dar aici trebuie să menționez că Preda ieșea în câștig în raport cu confrații săi basarabeni și datorită (sau mai degrabă „din cauza”) climatului cultural mult mai represiv de la Chișinău.

Dacă în România ceaușistă autonomia esteticului a fost pe undeva încurajată, ca formă de evaziune în fața realității – o teză la care autorul Moromeților nu a aderat, a știut să spună adevăruri în pofida restricțiilor politice –, în Moldova sovietică acuzația de „naționalism românesc” plana peste orice autor care aducea în scrierile sale o limbă română mai îngrijită, un vocabular neologistic, o formulă estetică mai sofisticată. Una din victimele acestei prigoane ideologice a fost prozatorul Vladimir Beșleagă, ale cărui romane – intens dramatice, psihologice, dilematice – au fost puse la index tocmai pentru că subminau dogmatismul promovat de regim.

„Citește, dar să nu dai la alții!”

Delirul era romanul pe care-l sorbeam pe nerăsuflate în căminele studențești, mai ales că subiectul sfida tabuurile sovietice: România interbelică, Regele, conflictele cu legionarii, implicarea armatei române în campania împotriva URSS etc. Pentru un tânăr basarabean, dincolo de nota specifică a acestui roman, considerat de critici ca plătind un anumit tribut atitudinii antisovietice oficioase a lui Ceaușescu – evident, grila evaluării s-a modificat –, Delirul lui Preda era o gură de aer, fructul interzis (în ochii noștri îi conferea chiar o aură eroică faptul că Preda fusese atacat în Literaturnaya Gazeta – oficiosul scriitorilor sovietici de la Moscova – care i-a reproșat felul în care portretizase o serie de figuri istorice: mareșalul Ion Antonescu edulcorat, iar Hitler și Stalin zugrăviți, în viziunea politrucilor vremii, într-o scandaloasă analogie).

Aveai la dispoziție o zi și o noapte pentru lectură, după care trebuia să returnezi cartea colegului care ți-a împrumutat-o pe încredere, pentru că raziile securistice erau frecvente în căminele studențești, turnătorii KGB mișunau în toate grupele de la Filologie și Ziaristică, mai ales. Dacă te vedeau totuși destul de țeapăn, îți făceau o concesie: „Fie, citește, dar să nu dai la alții!”. Era suficient, știai să sunt cu ochii pe tine.

Romane politice, corozive, cum era imposibil să se scrie în RSS Moldovenească. Cel mai iubit dintre pământeni mi-a dat sentimentul că un roman mai bun nu există în literatura română. Victor Petrini, zbuciumul său, încercările sale de adaptare la noua orânduire, dar și străduința de a rămâne el însuși, evocă destinul multor intelectuali basarabeni, care au înfundat pușcăriile sovietice sau au fost duși în Gulag. Eu cred că fără să o fi mărturisit, atunci, în epocă, scriitorii basarabeni s-au inspirat din romanele lui Preda, așa cum poeții s-au înfruptat din poezia lui Nichita Stănescu.

„Unde mergem noi, domnule?”

Capodopera Moromeții la fel poate fi plasată cu succes într-o topografie basarabeană: caracterele, scenele, moravurile, limbajul personajelor sale sunt specifice și țăranilor dintre Prut și Nistru. Asprimea vieții era aceeași, relația lor sinuoasă cu „stăpânirea” – simetrică. Colectivizările care au urmat, epurările politice, asasinatele și gropile de var, deportările în Siberia, întreg calvarul stalinist ar fi putut oricând constitui materia unui alt roman, în spiritul Moromeților, surprinzând prăbușirea lumii „valorilor vechi și sigure” sub șenilele totalitarismului.

Dacă alți scriitori ai „obsedantului deceniu” au intrat, după părerea mea, într-un nemeritat con de umbră, actualitatea lui Marin Preda a rămas neștirbită. Nici cu noi, oamenii de azi, „timpul nu mai are răbdare”. Lunecăm pe un plan înclinat, sperând că mai putem salva ceva, spre un alt Ev întunecat și turbulent... Suntem în căruța lui Ilie Moromete, care-și întreabă fiul mai mic, pe Niculae, încercând să străbată prin pâcla ce ne înconjoară de jur-împrejur: „Unde mergem noi, domnule?”

Marin Preda este unul din scriitorii care ne pot oferi o busolă la această răscurce a istoriei.