Marcel Iureş despre solidaritate şi educaţia prin artă

Sunt momentele care-i aduc laolaltă pe cei mici şi pe cei mari, pe copii, părinţi şi bunici. Fără acest frumos obicei din seara de Ajun nici nu poate fi conceput, cel puţin în familia mea, Crăciunul. Se cântă în cor, cu acompaniament la pain, iar abia după aceea sunt împărţite cadourile care aşteaptă sub brad. Din păcate obiceiul e pe cale de dispariţie în societatea noastră axată pe consum şi individualism. Un fenomen la care s-a referit şi Marcel Iureş în discuţia purtată cu prilejul aniversării a 18 ani de la înfiinţarea Teatrului Act. Primul teatru independent cu sală proprie din România postcomunistă, cu un spaţiu de joc intim, aproape fără bariere între public şi spectatori şi texte din dramaturgia contemporană. Un teatru care şi-a propus dealtfel să contribuie la educaţia tinerilor prin artă. La sediu teatrului din Calea Victoriei Nr. 126 au loc numeroase evenimente, între care şi seri de lectură, expoziţii, workshop-uri sau, dispunând de un pian Steinway, diferite proiecte de muzică clasică şi jazz.

La vernisajul expoziţiei de afişe, organizată în cadrul ultimei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), fondatorul teatrului bucureştean, Marcel Iureş, a mulţumit călduros întregii echipe şi tuturor regizorilor, actorilor, scenografilor care au contribuit de-a lungul timpului la succesul Teatrului Act. Acest succes nu a fost posibil decât "împreună", "ca un singur trup", a subliniat actorul de excepţie Marcel Iureş.

Ce a însemnat şi ce reprezintă în continuare, în peisajul teatral românesc, instituţia pe care o conduce, a formulat, mi se pare foarte potrivit, directorul artistic al FNT, Marina Constantinescu: "Un act de curaj, de demnitate, de responsabilitate".

Iată discuţia purtată în exclusivitate pentru DW cu Marcel Iureş.

DW: S-a vorbit deja despre bilanţul de succes al celor aproape două decenii de la înfiinţarea Teatrului Act. Cu ce sentimente priviţi în urmă? Ce concluzii puteţi trage la capătul acestei etape?

Marcel Iureş: Teatrul e o artă fără concluzii. Nici instituţiile care găzduiesc acest fenomen nu trag concluzii atât de uşor. Suntem în slujba unei culturi teatrale importante în Europa. Teatrul românesc a împlinit două secole de existenţă. Deci avem ce sluji. Un teatru cu mari actori, cu mari regizori, mari scenografi. Oameni care au creat costume unice. Chiar muzicieni de scenă, compozitori. Uitându-mă înapoi, dau, dincolo de cei 200 de ani, de teatrul german. În liceele germane se practica teatru, cu traduceri din texte celebre. Pe la vreo 1700... Primele manifestări organizate pe un text, o tramă literară, cu morală. Se întâmpla într-un context în care se făcea educaţie. Iată, preocuparea pentru teatru datează de atunci. Teatrul în limba română s-a născut la 1815, la Iaşi. Deci, avem ce vedea... Uneori te soarbe adâncimea fenomenului.

DW: Acum 18 ani aţi pornit la drum, cu mare efort, şi, sunt convinsă, cu multe semne de întrebare...

MI: Cu multe spaime, incertitudini, imponderabile. Dar dacă ai genunchii tari şi sufletul, inima deschise, răzbeşti. Acum a fost o emoţie formidabilă pentru că ceea ce s-a spus astăzi aici (la vernisajul expoziţiei de afişe de la sediul Teatrului Act n.red), aş fi spus şi eu. E valabil ceea ce am construit împreună; gândim aproape la fel, iar sentimentul acesta de solidaritate liber consimţită e trainic.

DW: Numai aşa se poate face ceva profund şi durabil?

MI: Da, eu aşa cred. E unul din sensurile libertăţii. Să te supui de bună voie ... ca să fii mai liber.

Educaţia prin artă

DW: V-aţi imaginat atunci, la început, că veţi rezista atâta vreme şi cu aşa mare succes?

MI: Eu nu ştiam ce se întâmplă nici peste şase luni... Dar le-am învăţat pe toate, pas cu pas. Şi aşa, din căderi în genunchi, din salturi, din entuziasme, mai mult sau mai puţin întemeiate, am reuşit. E foarte bine. Ia uitaţi ce bucurie! (Marcel Iureş îi salută, zâmbind, pe Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, care au venit la spectacolul "Apă de mină", un spectacol dealtfel extraordinar n.red.) E o mare onoare pentru noi!

DW: Acum nu mai gândiţi totuşi în jumătăţi de ani. Dacă priviţi înainte, ce v-aţi mai dori?

MI: O Doamne! În primul rând e un loc în care se poate face mai mult, revenind la ideea de educaţie prin artă. Prin teatru. Poate fi şi la nivel de lectură. Pentru mulţi tineri, aceasta e pur şi simplu prima lor prezenţă într-o sală de teatru.

DW: Ideală în acest sens e şi adresa. Teatrul Act îşi are sediul chiar în inima Bucureştiului, pe Calea Victoriei.

MI: Da, e un loc absolut privilegiat din acest punct de vedere. Încercăm să ne descurcăm cumva fără bani, dar dacă aş avea suficient de mulţi - şi de fapt nici nu e nevoie de foarte mulţi, la urma urmei suntem în slujba oraşului, a elevilor, a liceenilor, a studenţilor...

DW: A comunităţii...

MI: Exact, a comunităţii. Asta ar fi preocuparea principală: educaţia. Ar trebui recompus actul artistic cu această dominantă - da, chiar dominantă - păstrând măsura, evident. E ceea ce lipseşte mult. Ar trebui şi mai multă muzică. Se cântă destul de puţin în România, din păcate.

DW: În teatru?

MI: Şi în teatru. Nu vreau să trec cu vederea concertele, dar în afară de Festivalul "George Enescu" e destul de multă linişte. Ţin minte, pe vremuri - am foarte mulţi prieteni germani, care trăiesc şi în afară şi aici, dar şi români, de pildă olteni, la care exista obiceiul ca în week-end să organizeze, în jurul unui prânz sau a unei cine, concerte în familie. Copiii, de pildă, cântau la vioară sau la pian. În perioada Crăciunului se cântau colinde. Erau adevărate coruri familiale. Era foarte frumos. Aceste obiceiuri trebuie reînviate. E sarea vieţii. E savoarea existenţei omului pe pământ.

DW: Şi în ce priveşte repertoriul Teatrului Act?

MI: Eu pronunţ cu grijă acest cuvânt "repertoriu" pentru că nu am bani să mă gândesc la o politică repertorială, la ceva pe termen lung. Dar chiar şi aşa fără bani, anumite rute, anumite trasee culturale - mă refer la literatura dramatică şi nu numai - există. Am foarte multe idei. Trebuie însă luate pas cu pas, rând pe rând şi vom vedea unde ajungem. Aşa cum am făcut până acum, aşa vom şi continua. Nu avem combustibil să facem salturi spectaculoase înainte.

DW: Deci n-ar strica un pic mai mult combustibil...

MI: Un pic mai mult ar fi bine. Ne-ar crea un fel de relaxare. Dar ştiţi cum e: se pot face foarte multe lucruri frumoase fără bani şi poţi face în acelaşi timp enorm de multe prostii cu o grămadă de parale. Ţine de om, de măsură, de idei, de calitatea oamenilor, de inspiraţie. Uneori ţine şi de neputinţa din acel moment.

DW: Dar, cum spuneaţi la început, nu de unul singur. Fără bani şi de unul singur nu merge.

MI: Aşa e, nu de unul singur. Singur pot să fac teatru la mine acasă. Să recit monoloage. Dar nu de asta avem nevoie.

Autoare: Medana Weident