Manualul de română şi analfabetismul funcțional
11 ianuarie 2023
Unii profesori cu vocație socotesc că manualele contează prea puțin atunci când există dedicație și când cel de la catedră știe cum să stârnească pasiuni printre elevi, cum să le deschidă curiozitatea, cum să-i facă să treacă dincolo de bariera lecțiilor care se predau la școală. Altfel spus, manualul să nu fie o variantă exclusivă, ci mai degrabă una inclusivă.
Mulți critică manualele, nu neapărat din pricina conținutului, ci a felului în care sunt expuse subiectele, mai ales în cazul materiilor umane, dar nu numai. Limba de lemn, fraza alambicată, structura adesea ilogică a textelor și nu de puține ori greșelile de conținut îi enervează pe profesori, fiindcă manualele superficiale nu le sunt cu adevărat folositoare copiilor. Nu reușesc să intre în lumea lor și să le deschidă ochii: adesea sunt niște obiecte urâte, cu mari lipsuri, cărți scrise fără har, uneori chiar fără ca autorul să cunoască în detaliu subiectul pe care-l prezintă. Există încă tabuuri sau, poate, doar lipsuri, legate mai ales de mari scriitori autohtoni, despre care se știe de pildă că au fost antisemiți, dar despre care manualele preferă să tacă. Sigur că un profesor bun poate adăuga informație peste tabuul oficial și poate chiar explica zonele întunecate care provoacă cenzura la mai bine de o sută de ani de la dispariția acestor scriitori.
Poate că elevii care au profesori extraordinari nici nu simt nevoia manualului, dar ceilalți?
Cum spunea scriitorul Mircea Cărtărescu „azi, în școli, nu se face practic literatură”, iar „cei responsabili cu programele nu înțeleg ei înșiși literatura”, așa că se predă doar pentru ca elevii „să treacă bacul”: „e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte”. Cărtărescu vorbește despre „autorii prăfuiți” și despre „texte alese parcă pentru nulitatea lor” pentru a fi puse în manuale.
De altfel, Ministerul Educației nu a făcut niciodată cu adevărat un studiu despre cum ar trebui să arate un manual în general și manualul de limba și literatura română în special. Există o singură analiză despre manualele școlare autohtone de limba română, care datează din 2015 și care a fost scrisă de un grup de profesori și cercetători de la Facultatea de Sociologie a Universității București.
Potrivit acestei cercetări, manualele de limba română și educație civică analizate sunt „puternic ancorate în realitățile sociale și imaginarul cultural al secolului al XIX-lea. În principal, reprezentările personajelor feminine și ale celor masculine reproduc stereotipuri de gen rigide, iar tehnologiile reprezentate în paginile cărților reflectă în cel mai fericit caz lumea secolului al XX-lea”. Prea puține s-au schimbat în manuale de la acest studiu intitulat Alice în Țara Manualelor. Astfel, ilustrațiile din abecedar contorizate de autori în primii 25 de ani de după căderea regimului comunist, majoritatea rămase valabile și azi scot în evidență „o reprezentare puternic stereotipizată a personajelor feminine și a celor masculine”. Dezechilibrul nu este atât numeric, ci mai ales ocupațional, iar clișeele sunt dominante. Din totalul de 312 de personaje de abecedar care sunt ilustrate practicând o meserie, 34% sunt femei și 66% sunt bărbați. Pentru femei apar 41 de meserii distincte, în timp ce pentru bărbați piața muncii e extinsă la aproape 90 de ocupații diferite. Femeile apar adesea ca învățătoare și ca mame și foarte des în bucătărie; bărbații, în schimb, sunt subreprezentați ca părinți, dar apar în posturi patriarhale.
Pentru a sugera că unele manuale de limba română ar fi chiar inferioare celor de acum 70 de ani, recent în România literară a fost publicată o comparație între manualul de clasa a VII-a de azi și omologul lui din 1946. În cel vechi, literatura cuprinde 170 de pagini, gramatica 152, iar punctuației i se alocă 12 pagini. În total, 334 de pagini. Comparația se face cu cel din 2017, unde „Lecțiile de literatură sunt combinate cu acelea de gramatică, iar succesiunea logică – de la sunet/fonetică la cuvânt/lexic, de la cuvânt/morfologie la propoziție, frază/sintaxă – lipsește”. Manualul acesta are 208 pagini, din care doar 20 sunt destinate literaturii, dar în acestea elevii pot avea întâlniri neașteptate, între alții, chiar cu Mircea Cărtărescu (Florin scrie un roman) sau cu soția acestuia, scriitoarea Ioana Nicolaie,( Ieșirea) sau cu dramaturgul stabilit la Paris, Matei Vișniec (Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele). Dincolo de aceste excepții care aduc literatura într-o realitate mai apropiată de elevi, România literară reproșează manualelor noi absența criteriului logic, lipsa criteriului tematic, „aglomerarea cu exerciții inutile, puzderia de imagini, cantitatea infimă de literatură”.
Felul în care sunt concepute manualele, nivelul profesorilor, reformele haotice din educație și schimbările permanente de legislație sunt responsabile de faptul că aproape jumătate dintre elevii claselor I-VIII nu înțeleg ceea ce citesc, potrivit Raportului Național de Literație. Alte efecte se pot observa în statisticile despre cărți: 70% dintre români n-au citit nicio carte în ultimul an, iar 20% citesc doar odată pe lună. Numai 10% citesc în fiecare zi. Aceste date prind adesea viață în Parlament când un ministru, un deputat sau chiar primul-ministru se căznește să-și citească discursul, de parcă nu l-ar înțelege.