De ce n-a vrut România să salveze magistratele afgane

Ca întotdeauna în istorie, România așteaptă să vadă ce fac ceilalți și tot ce face este să se așeze declarativ în spatele celor mari. Se teme să aibă inițiative, să spună ceva sau să dea o mână de ajutor înainte să i se ceară.

Acum o săptămână, Forumul Judecătorilor din România și Asociația pentru Justiție au cerut Ministerului de Externe ajutor concret pentru magistrații din Afganistan, mai exact „să acorde vize în format electronic tuturor judecătorilor și procurorilor afgani a căror viață este pusă în pericol”. Argumentele sunt la îndemâna oricui încearcă să facă ceva, pentru că, în ultimii 10 ani, au fost uciși și răniți zeci de magistrați, au explodat bombe în palatele de justiție din această țară în care Occidentul nu a putut face schimbări majore, au fost împușcați pe stradă judecători și procurori, chiar în perioada în care trupele americane și vestice erau încă acolo.

Diplomația de la București nu doar că nu a dat niciun răspuns public, dar nici măcar nu a încercat să vorbească la telefon cu magistrații români care au cerut sprijin. În schimb, aceștia împreună cu o asociație de avocați din Polonia au convins guvernul de la Varșovia să-i scoată rapid pe cei mai vulnerabili, în speciali pe femeile care au lucrat în magistratură. Într-un interviu dat judecătorului Dragoș Călin, judecătoarea Tayeba Parsa mărturisea cu lacrimi în ochi că se așteaptă la execuții imediate printre colegele ei, fiindcă „talibanii cred că regulile Islamului interzic femeilor să fie judecător” și oricum „simplul fapt de a fi judecător al statului afgan este un motiv suficient pentru ca acesta să fie ucis fără vreun proces judiciar prealabil” (Revista Forumul Judecătorilor). De fapt, execuțiile magistraților au început chiar înainte de căderea Kabulului, dar între timp sunt căutați prin case.

O parte dintre magistratele afgane, inclusiv Tayeba Parsa, se află la adăpost în Polonia, la câteva zile după inițiativa judecătorilor și procurorilor români, care au găsit sprijin la Varșovia. Diplomații de acolo s-au mișcat rapid și au înțeles cât de gravă e situația magistratelor afgane, n-au așteptat să vadă care e trendul internațional sau dacă cineva îi va mângâia pe cap pentru ce fac.

Bucureștiul a repatriat o parte dintre românii care lucrau în Kabul sub diferite umbrele internaționale și odată cu ei câțiva bulgari, dar acesta nu e doar un gest normal, ci și o datorie a statului față de cetățenii săi. Dincolo de acest efort, atât de lăudat, pare cel puțin ciudat că liderii români nu au luat încă alte decizii, că președintele a convocat Consiliul Suprem de Apărare a Țării abia pentru miercuri și că până atunci tot ce face România e să fie de acord cu NATO și Uniunea Europeană, fără să gândească vreo formula proprie de reacție. 

Există apeluri disperate din partea femeilor instruite, care au pus umărul la dezvoltarea țării lor, sperând la fel ca Occidentul că într-o zi și Afganistanul se va transforma într-o țară normală, cu oameni educați, cu presă liberă și o justiție care nu se mai face cu pistolul mitralieră pe stradă. 

Federația Internațională a Jurnaliștilor spune că a primit „sute de cereri de ajutor” din Afganistan și că cele mai vânate sunt femeile.

Un jurnalist de la Deutsche Welle hăituit de talibani a reușit să scape, dar o parte din familia lui a fost ucisă sau rănită. 

Nimeni nu poate crede în bunele intenții ale insurgenților islamiști care au pus stăpânire pe Afganistan iar liderii români, care au trimis ani de zile soldați acolo, ar trebui să știe ce e pe teren și ce urmează să se întâmple. Din 2002, peste 30.000 de militari români au participat la misiuni în Afganistan la toate nivelurile, 30 au murit și mai mult de 200 au fost răniți. Armata Română și-a demonstrat loialitatea față de încercarea Occidentului de stabilizare și democratizare a Afganistanului. Acum însă, liderii politici, diplomații și militarii ar trebui să aibă planuri urgente și punctuale de salvare a celor care au crezut în aceleași idealuri ca Vestul și care sunt carne de tun pentru talibani.

Reacția rapidă a Poloniei de scoatere a magistratelor din Kabul e exemplară, fiindcă orice viață salvată în fața teroriștilor care au pus stăpânire pe Afganistan devine o victorie. România poate învăța multe din acest exemplu, nu doar despre umanitarism sau generozitate, ci și despre asumarea unor inițiative înainte să fie prea târziu, înainte de toate reuniunile internaționale, înainte ca răul să fie și mai rău.